Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Gheorghe Cotorbai (* 1945  )

Aici veți locui, aici ați fost repartizați. Debarcarea și organizați-vă!

  • s-a născut la 29 aprilie 1945, în comuna Tudor Vladimirescu, județul Brăila.
  • părinții săi s-au refugiat, în 1940, din Basarabia în România. Stabiliți inițial în județul Brăila, familia lui Gheorghe Cotorbai a ajuns în Becicherecu Mic, lângă Timișoara.
  • în noaptea de 17/18 iunie 1951, familia Cotorbai (formată din părinţi și trei copii) este deportată în Bărăgan
  • în momentul deportării, Gheorghe Cotorbai avea doar 6 ani.
  • în Bărăgan, în localitatea Fundata, le-a fost repartizat un teren gol pe care fusese cultivată lucernă, unde au fost nevoiţi să îşi ridice o casă
  • după ridicarea domiciliului obligatoriu, familia sa, neavând unde să se întoarcă – pentru că toate bunurile le fuseseră confiscate -, a rămas în Bărăgan, iar el a plecat la București pentru a-și continua studiile.
  • dosarul deportării l-a urmărit mulți ani, având probleme la intrarea la liceu și la găsirea unui loc de muncă.
  • a absolvit, în cele din urmă, secția de caloriferiști a unui liceu tehnic și a lucrat în domeniul energiei termice.
  • Gheorghe Cotorbai trăiește în prezent în București.

Gheorghe COTORBAI

S-a născut la 29 aprilie 1945, în comuna Tudor Vladimirescu, județul Brăila. Părinții săi s-au refugiat, în 1940, din Basarabia în România. Stabiliți inițial în județul Brăila, familia lui Gheorghe Cotorbai a ajuns în Becicherecu Mic, lângă Timișoara.

În noaptea de 17/18 iunie 1951, 44.000 persoane (cu vârste cuprinse între câteva zile şi 85 ani), de pe o rază de 25 km de la graniţa României cu Iugoslavia, au fost scoase din casele lor în câteva ore, având dreptul de a lua cu ei doar ceea ce încăpea într-o căruţă, urcaţi în trenuri şi dislocaţi în Bărăgan, o zonă de câmpie aridă din sud-estul României. Motivul invocat de autorităţile de la Bucureşti fiind necesitatea de a menţine securitatea de-a lungul frontierei cu Iugoslavia (date fiind relaţiile încordate cu Tito).

 

Despărțirea de casă și drumul spre Bărăgan

 

Între cei deportaţi în acea noapte s-au numărat şi membrii familiei lui Gheorghe Cotorbai. În acel moment, el avea doar 6 ani. Momentul a fost marcant pentru familie, mai ales că ofițerii refuzau să le explice motivul scoaterii lor forțate din locuințe: „Bineînţeles cǎ noi nu ştiam despre ce era vorba, maicǎ-mea era foarte agitatǎ, plângea… Am întrebat motivul, ei spuneau doar “Ordin!” şi cu asta basta, nu discutau.”

Familiei Cotorbai (formată din părinţi și trei copii) i s-a permis să ia numai câteva lucruri şi, asemenea celorlalte familii, a fost îmbarcată într-un vagon, care, de obicei, era folosit pentru transportul animalelor: Şi, a doua zi, mǎ rog, în noaptea aia, noi ne-am culcat, iar pǎrinţii au fǎcut bagajul. Animale nu-mi aduc aminte sǎ fi luat. Aveau porc, gǎini, ca orice gospodar, însǎ nu ştiu de ce nu le-au luat, li s-o fi interzis – nu ştiu. Alţii am vǎzut cǎ şi-au luat şi cai, şi vacǎ, şi cǎruţǎ.”  

Drumul spre Bărăgan a durat o săptămână și a fost marcat de spaima generală de a ajunge în Siberia și de lipsa apei potabile: „Eram speriat, ca toatǎ lumea, îmi vedeam pǎrinţii agitaţi, speriaţi ei cǎ vom ajunge în Siberia. Bunicii au fost deportaţi în Siberia, iar pǎrinţii se gândeau cǎ tot acolo vor ajunge.” În gări familiie primeau pentru copii câte o felie de pâine cu marmeladă și ceai de la Crucea Roșie, iar soldații treceau cu gălețile pentru a le da apă – insuficientă pentru drumurile lungi și arșița de afară.

 

Suferințele unui copil în timpul deportării: munca obligatorie și lipsa hranei

 

În Bărăgan, în localitatea Fundata (una din cele 18 localităţi nou înfiinţate pentru deportaţi), li s-a repartizat un teren gol pe care fusese cultivată lucernă. Încă din prima zi, au fost nevoiți să își construiască un adăpost, deși nu aveau unelte, nici materiale de construcție: „Pǎrinţii încercau sǎ stabileascǎ un loc unde sǎ aşeze lucrurile, sǎ facǎ un adǎpost, pentru cǎ erai în câmp. Nimic, nimic, doar câmp. Şi era un soare arzǎtor!”  Și-au ridicat inițial o colibă, pentru ca apoi să sape un bordei. Abia în toamna lui 1951 au primit materiale pentru construirea unor locuințe. Însă, prioritate a avut construirea clădirilor instituțiilor – școală, primărie etc., propria casă construind-o doar în timpul rămas.

Pentru că asigurarea hranei zilnice reprezenta o adevărată provocare pentru cei deportaţi în Bărăgan, chiar şi copiii erau obligaţi să muncească. De altfel, cele mai triste amintiri pe care Gheorghe Cotorbai le păstrează din perioada trăită în Bărăgan sunt legate de munca obligatorie la fermele de stat. Când nu erau la școală, copiii de toate vârstele erau obligați să participe la activități de plantat, cules, îngrijit diferite culturi de roșii, arpagic, ceapă, bumbac, orez. Luând valențele unei munci patriotice, elevii erau obligați să meargă încolonați și să cânte cântece de slăvire a patriei. Activitățile nu erau însă ușoare, iar copiii se accidentau în timpul acestora: „Şi bumbacul – nu ştiu dacǎ aţi vǎzut vreodatǎ – se împarte bobocul de bumbac în patru, se desface floarea, se formeazǎ o cochilie, o teacǎ lemnoasǎ în care se formeazǎ bumbacul. Şi, când s-a copt, se deschide aia şi creşte. Dar, în fiecare vârf de la cele patru cǎsuţe în care se împarte, sunt nişte ţepi aşa de tari, şi când bagi mâna sǎ smulgi, sǎ iei bumbacul de acolo… Mâinile erau numai rǎni, numai gǎuri.”.

Hrana pe care o primeau în timpul muncilor era insuficientă și lipsită de consistență.  Adulții primeau un sfert dintr-o pâine și un castron de ciorbă, în timp ce rația copiilor era doar un sfert din cea a adulților. Pentru a suplini lipsa hranei, părinții ajung să improvizeze rețete culinare: „mama ne fǎcea ciorbǎ din vârfuri de lucernǎ. Rupea vârfurile de la firele de lucernǎ care erau mai fragede, din grǎdinǎ, de acolo, şi ne fǎcea ciorbǎ din lucernǎ, iar felul doi era bulion amestecat cu apǎ şi cu ulei.”

Ziua de muncă era plătită numai când era îndeplinită norma, iar acest lucru nu se întâmpla foarte des, deoarece depășea cu mult posibilitățile fizice ale copiilor. Chiar și așa, în cazul îndeplinirii, plata era mai mult simbolică, fiind ca valoare echivalentă cu prețul unui sfert de pâine. Șansa familiei Cotorbai a constat însă în angajarea tatălui, de profesie agronom, la diferite ferme (din Andrășești, Miloșești, Slobozia) unde se experimentau culturi de alune de pământ, porumb crescut în condiții speciale etc. Dacă tatăl se stabilea pentru o perioadă mai mare de timp într-un alt oraș îi era permis să își ia cu el familia, ce se angaja la rândul ei în activitățile fermei respective.

 

Cum a fost afectată viața lui Gheorghe Cotorbai de experiența deportării

 

După ridicarea domiciliului obligatoriu, familia sa, neavând unde să se întoarcă – pentru că toate bunurile le fuseseră confiscate -, a rămas în Bărăgan, iar el a plecat la București pentru a-și continua studiile.

Însă, dosarul deportării l-a urmărit mulți ani, având probleme la intrarea la liceu și la găsirea unui loc de muncă: cred cǎ dosarul mi-era defavorabil. Am fǎcut Şcoala profesionalǎ trei ani de zile, dupǎ care am lucrat pe un şantier. Aşa, şi voiam sǎ mǎ înscriu la liceu. Marea majoritate a colegilor mei n-au rǎmas muncitori, au ajuns chiar ingineri. Mai ales cei care au ajuns sǎ facǎ liceul la Slobozia au prins şansa şi s-au înscris şi la facultate, dar marea majoritate în construcţii sau în agriculturǎ, dar nici unul la nişte facultǎţi mai de Doamne-ajutǎ, tot la facultǎţi şi în domenii unde era nevoie de oameni de bǎtaie.”  Statutul de fost deportat atrăgea cu sine o avalanșă de jigniri din partea celor cu care intra în contact: “Ah, voi sunteţi d-ǎia de la Dâlga, sau de la Fundata, de la Olari… Voi sunteţi d-ǎia!”.

A reușit cu mare greutate să se înscrie la un liceu, cu toate că a descoperit ulterior că nu era ceea ce își dorise: „M-am înscris acolo, am dat examen, mǎ gândeam cǎ mǎ fac sanitar, cu medicina la care visam… De unde, cǎ era în construcţii, cu instalaţii dintr-astea de bucǎtǎrii. Dar n-am reuşit acolo, am reuşit la instalaţii de încǎlziri centrale: caloriferişti, cǎ aşa se numeau pe atunci.

A absolvit, în cele din urmă, secția de caloriferiști a acestui liceu și a lucrat în domeniul energiei termice.

Gheorghe Cotorbai trăiește în prezent în București.

 

 

Interviul face parte din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei şi a fost realizat în anul 2005

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Iron Curtain Stories