Gheorghe Cotorbai

* 1945

  • Deci lucram la grǎdinǎ şi la bumbac. Ne scoteau de la şcoalǎ, ne dǎdeau o traistǎ, mie mi se pǎrea imensǎ, eu fiind şi mai micuţ, şi o cǎram dupǎ mine; nu se mai umplea traista aia deloc! Şi bumbacul – nu ştiu dacǎ aţi vǎzut vreodatǎ – se împarte bobocul de bumbac în patru, se desface floarea, se formeazǎ o cochilie, o teacǎ lemnoasǎ în care se formeazǎ bumbacul. Şi, când s-a copt, se deschide aia şi creşte. Dar, în fiecare vârf de la cele patru cǎsuţe în care se împarte, sunt nişte ţepi aşa de tari, şi când bagi mâna sǎ smulgi, sǎ iei bumbacul de acolo… Mâinile erau numai rǎni, numai gǎuri. Aşa ne duceau de la şcoalǎ, încolonaţi, ne dǎdeau câte o traistǎ d-aia şi ne puneau pe rând sǎ culegem. Trebuia la sfârşitul zilei sǎ aducem traista plinǎ cu bumbacul cules; plantaţia era spre staţiunea Amara. Era frumos, pentru noi, ǎştia mai mici, cǎ îi vedeam pe cei mai mari – de exemplu, pe sorǎ-mea – cǎ îi încolonau şi mergeau [ironic] cu cântec la muncǎ. Mrgeau încolonaţi spre locul de muncǎ şi cântau cântece patriotice pe care îi învǎţau învǎţǎtorii şi care se impuneau atunci. R: Aceasta era muncǎ patrioticǎ, de la şcoalǎ? I: Da, era muncǎ patrioticǎ: la cules de bumbac, mai ales.

  • Numai mama a fost casnicǎ, ea se ocupa de gospodǎrie, de spǎlat pentru noi trei copii şi taicǎ-meu. Trebuia sǎ şi gǎteascǎ şi, apropo de mâncare, acum sǎ revenim şi la mâncare. În primǎ etapǎ, rezervele terminându-se, mama ne fǎcea ciorbǎ din vârfuri de lucernǎ. Rupea vârfurile de la firele de lucernǎ care erau mai fragede, din grǎdinǎ, de acolo, şi ne fǎcea ciorbǎ din lucernǎ, iar felul doi era bulion amestecat cu apǎ şi cu ulei. Nu-mi aduc aminte – îl prǎjea sau nu, îl cǎlea sau nu, dar era foarte gustos şi cu mǎmǎligǎ. Şi mâncam din ǎla de…! Şi când nu era bulion, era marmeladǎ lungitǎ cu apǎ şi cu mǎmǎligǎ; înmuiam mǎmǎliga în zeama aia de marmeladǎ şi aia era mâncarea. Atunci a fǎcut maicǎ-mea, apoi am fǎcut eu hepatitǎ, gǎlbinare, cum îi zicea atunci.

  • R: Şi ce s-a întâmplat, concret, în acea zi? I: Într-una din zile – nu vǎ mai spune data decât cu aproximaţie – era vara lui ’51, în luna iunie, cam jumǎtatea lui iunie. Într-o searǎ, ne-am trezit cu un soldat la poartǎ şi cu câţiva militari cu şapcǎ – nu ştiu ce erau, ofiţeri, subofiţeri, cǎ nu-mi puteam da seama la vârsta aia – şi cu încǎ doi civili care au venit, s-a fǎcut o inventariere în locuinţǎ cu tot ce e şi s-au dat şi indicaţii cam ce sǎ-şi ia fiecare. Ne-au spus sǎ ne adunǎm din lucruri, sǎ ni le pregǎtim, pentru cǎ a doua zi vom fi mutaţi de acolo. Bineînţeles cǎ noi nu ştiam despre ce era vorba, maicǎ-mea era foarte agitatǎ, plângea… Am întrebat motivul, ei spuneau doar “Ordin!” şi cu asta basta, nu discutau. Şi aveam interdicţia de a mai ieşi din curte pânǎ a doua zi dimineaţǎ. Înainte de asta, pe stradǎ patrulau soldaţi, cam cu o sǎptǎmânǎ înainte începuserǎ, din ce-mi aduc eu aminte. Erau înarmaţi, cu cǎşti de rǎzboi, cu raniţe în spate. Noi nu ştiam de ce. Şi noi întrebam; copii fiind, trebuia sǎ întrebǎm. Nu ni se dǎdea nici o explicaţie.

  • R: Bordeiul era tot sub pǎmânt, sau era şi la suprafaţǎ? I: Era sub pǎmânt, numai acoperişul era deasupra. Şi acoperişul era din nişte beţe mari cam cât camera asta, ca sǎ poatǎ sǎ încapǎ tot ce aduseserǎ; şi de adânci, cam tot aşa erau [indicǎ sufrageria, camerǎ cu suprafaţa de aprox. 30 mp]. Iar pǎmântul care se scotea de acolo se punea peste paiele care serveau drept acoperiş. Şi era un teren mai în vale. Bordeiul nostru era puţin mai sus faţǎ de cel al unchiului meu, care era alǎturi. Şi au venit apele. Am o verişoarǎ care este în Galaţi acum, este economistǎ şi are o firmǎ. Noi aveam acea ladǎ de la refugiu, iar verişoara asta dormea pe ladǎ. Când au venit apele mari, au umplut bordeiul de apǎ – pǎrinţii fiind afarǎ, sǎ facǎ diguri, sǎ nu mai vinǎ apa – şi n-au vǎzut cǎ prin faţǎ, pe scǎri, a intrat apa. S-a umplut bordeiul de apǎ şi era cât pe-aci sǎ se înece verişoarǎ-mea, au scos-o afarǎ, au învârtit-o de picioare, cǎ era deja… Ea fiind mai micǎ decât mine – ce sǎ ştie copilul sǎ înoate?! – şi dormea în bordei acolo, pe ladǎ. Au gǎsit-o, au scos-o repede şi au salvat-o. Astea-s ploile alea de iunie de care vǎ spuneam care ne-au prins acolo, în bordeie.

  • Celé nahrávky
  • 1

    Bucureşti, 22.03.2005

    (audio)
    délka: 01:56:18
    nahrávka pořízena v rámci projektu Iron Curtain Stories
Celé nahrávky jsou k dispozici pouze pro přihlášené uživatele.

Aici veți locui, aici ați fost repartizați. Debarcarea și organizați-vă!

S-a născut la 29 aprilie 1945, în comuna Tudor Vladimirescu, județul Brăila. Părinții săi s-au refugiat, în 1940, din Basarabia în România. Stabiliți inițial în județul Brăila, familia lui Gheorghe Cotorbai a ajuns în Becicherecu Mic, lângă Timișoara.În noaptea de 17/18 iunie 1951, 44.000 persoane (cu vârste cuprinse între câteva zile şi 85 ani), de pe o rază de 25 km de la graniţa României cu Iugoslavia, au fost scoase din casele lor în câteva ore, având dreptul de a lua cu ei doar ceea ce încăpea într-o căruţă, urcaţi în trenuri şi dislocaţi în Bărăgan, o zonă de câmpie aridă din sud-estul României. Motivul invocat de autorităţile de la Bucureşti fiind necesitatea de a menţine securitatea de-a lungul frontierei cu Iugoslavia (date fiind relaţiile încordate cu Tito).Între cei deportaţi în acea noapte s-au numărat şi membrii familiei lui Gheorghe Cotorbai. În acel moment, el avea doar 6 ani. Familiei Cotorbai (formată din părinţi și trei copii) i s-a permis să ia numai câteva lucruri şi, asemenea celorlalte familii, a fost îmbarcată într-un vagon, care, de obicei, era folosit pentru transportul animalelor. Drumul spre Bărăgan a durat o săptămână și a fost marcat de spaima generală de a ajunge în Siberia și de lipsa apei potabile.În Bărăgan, în localitatea Fundata (una din cele 18 localităţi nou înfiinţate pentru deportaţi), li s-a repartizat un teren gol pe care fusese cultivată lucernă. Încă din prima zi, au fost nevoiți să își construiască un adăpost, deși nu aveau unelte, nici materiale de construcție. Și-au ridicat inițial o colibă, pentru ca apoi să sape un bordei. Abia în toamna lui 1951 au primit materiale pentru construirea unor locuințe. Însă, prioritate a avut construirea clădirilor instituțiilor – școală, primărie etc., propria casă construind-o doar în timpul rămas.Pentru că asigurarea hranei zilnice reprezenta o adevărată provocare pentru cei deportaţi în Bărăgan, chiar şi copiii erau obligaţi să muncească. De altfel, cele mai triste amintiri pe care Gheorghe Cotorbai le păstrează din perioada trăită în Bărăgan sunt legate de munca obligatorie la fermele de stat. Când nu erau la școală, copiii de toate vârstele erau obligați să participe la activități de plantat, cules, îngrijit diferite culturi de roșii, arpagic, ceapă, bumbac, orez. Hrana pe care o primeau în timpul muncilor era insuficientă și lipsită de consistență, în timp ce ziua de muncă era plătită numai când era îndeplinită norma. După ridicarea domiciliului obligatoriu, familia sa, neavând unde să se întoarcă – pentru că toate bunurile le fuseseră confiscate -, a rămas în Bărăgan, iar el a plecat la București pentru a-și continua studiile. Însă, dosarul deportării l-a urmărit mulți ani, având probleme la intrarea la liceu și la găsirea unui loc de muncă.A absolvit, în cele din urmă, secția de caloriferiști a unui liceu tehnic și a lucrat în domeniul energiei termice.Gheorghe Cotorbai trăiește în prezent în București.