Viorel Mihail Anghel

* 1953  

  • Ne-am gândit să o trecem împreună, dar nu am apucat nici măcar să o trecem pentru că noi făcusem un plan destul de redundant, dar lipsit de orice posibilitate de a fi finalizat. Ne gândisem.. Îl făcusem pe hartă, tot planul fusese făcut pe hartă (râde), pentru că nu mai fusesem, nici eu, și nici ea, prin locurile alea și nu cunoșteam... Și ne-am uitat pe hartă și am văzut că pe drumul de la Oravița la Moldova Nouă e o ramificație pe la Răcășdia, unde merge șoseaua spre Iugoslavia, spre Belgrad, iar mai jos de Răcășdia e o localitate Grădinari, unde șoseaua se apropie foarte mult de graniță. Și noi ne gândeam că, dacă mergem într-o mașină de ocazie de la Oravița la Moldova Nouă, nu o să se ia nimeni de noi și o să vedem cam cum e situația pe acolo, pe unde se apropie șoseaua de graniță atât de mult cât se vedea pe hartă. Consideram noi, vreo 500 de metri, maximum un kilometru. Să vedem dacă sunt copaci sau porumbi pe unde să ne putem ascunde să trecem noaptea. Că ne gândeam apoi să ne întoarcem de la Moldova Nouă pe jos și să trecem noaptea granița în Iugoslavia. Și în Iugoslavia ne așteptam să ne prindă imediat ca să ajungem probabil în vreun lagăr pentru est-europeni și ulterior să emigrăm. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa cum ne-am propus noi, pentru că, la un kilometru, maxim doi kilometri la ieșire dinspre Oravița spre Moldova Nouă, era un punct de control, cu un grănicer și o barieră acolo. Ăsta nu funcționa decât de la 1.00 după amiaza până la 5.00 dimineața. Și noi am trecut după-masa pe acolo că ne gândeam să se întunece până când ne întoarcem noi de la Oravița, deci în perioada în care era grănicer acolo și grănicerul ăsta oprea toate mașinile românești. Nu oprea nicio mașină străină, nu era vamă de... dar toate mașinile românești erau oprite și controlate actele. Și cei care erau localnici treceau fără probleme, iar cei care erau din altă parte erau luați la întrebări. Noi nici nu a mai fost nevoie să fim luați la întrebări pentru că ea, având pașaport RDG, deci fiind nemțoaică, a devenit imediat suspectă acolo. Eu, fiind cu ea, la fel. Și am fost luați cu escortă direct din mașină și duși la garnizoană la grăniceri și… în Oravița. Și acolo interogatorii peste interogatorii: „Ce vreți să faceți? De ce pe aici?”

  • Pe urmă am fost duși tot așa, legați doi câte doi la o pereche de cătușe, îmbarcați într-un autobuz cu milițieni cu noi în autobuz. Am fost transportați în închisoare la Timișoara, la Popa Șapcă. Acolo, mi s-au făcut analizele, RBW-ul și tiocolul... sângele pentru sifilis. Așa… Lucru normal pentru cei care sunt în colectivități… Radiografii pulmonare. Iar la cabinetul medical de la închisoare de la Popa Șapcă era un medic, cred că ginecolog sau chirurg, nu știu exact ce specializare avea, oricum era un medic deținut, care era sub comanda unui… tablagiu, subofițer din ăsta de miliție. Și ăsta ne recolta sângele. Nu prea avea cine știe ce dexteritate, dar eu i-am spus că sunt asistent de laborator și că, în ceea ce privește recoltarea de sânge, mă pricep foarte bine și l-am ajutat. Acesta, milițianul care era șeful cabinetului, când a văzut că sunt atât de expeditiv și asta, a vrut să mă oprească acolo, la cabinetul medical. Și mi-a căutat… aveau niște cartonașe, ca un fel de cărți de vizită cu evidența noastră, fiecare cu numele acolo, cu date personale și infracțiunea sau tentativa la infracțiunea pe care o comisesem. Și în momentul în care mi-a căutat cartonașul, ca să mă scoată dintre ceilalți și să mă oprească la cabinetul medical, și a văzut TTF pe el, tentativă de trecere a frontierei, l-a băgat la loc și mi-a zis: „Măi băiatule”, zice, „nu puteai să furi și tu sau să dai în cap la cineva, că te opream aici la cabinetul medical că aveam nevoie de tine!” (Râde) „Dar cu asta, cu tentativa de trecere a frontierei nu pot să te opresc, asta e infracțiune gravă!” Și pe urmă am văzut în închisoare că este una din infracțiunile foarte grave, pentru că am fost separați de ceilalți deținuți, chiar și de criminali și de violatori, de hoți. Am fost duși pe Secția a III-a, care era o secție restrictivă. Ce se întâmplă? Ceilalți aveau ferestre obișnuite cu gratii. La noi erau și jaluzele, și plase de sârmă pe interior, deci jaluzele din astea cum sunt obloanele pe dinafară, la fereastră. Era întuneric ziua și lumină noaptea, că noaptea ne aprindeau un bec.

  • Când am ieșit din închisoare… în numai patru luni uitasem să merg pe distanțe lungi. Țin minte că m-am împiedicat de vreo două-trei ori până la poarta închisorii și eram deja dezobișnuit de traficul din oraș. Taică-meu, care mă așteptase la poartă, când traversam străzile, era deja pe partea cealaltă a străzii și eu încă mă mai uitam în stânga și în dreapta după mașini. Nu aveam curajul să trec. Deja mi se schimbase oarecum modul de a mă comporta așa în societate. Primul drum pe care l-am făcut așa cum eram, iarna în hainele în care mă prinseseră ei vara, la mânecă scurtă, tricou cu mânecă scurtă, în blugi și în adidași, nu m-am dus undeva să mă pot îmbrăca în hainele pe care mi le adusese taică-meu, haine de iarnă, ci l-am rugat să mergem undeva la un expres să mănânc și eu ca lumea, pentru că ieșisem înfometat din închisoare. Și țin minte că am mâncat cu o mare plăcere și am mâncat atât de mult încât am făcut și o indigestie după asta, pentru că mi se dezobișnuise stomacul să mai mănânc în cantități normale.

  • Celé nahrávky
  • 1

    Caracal, judeţul Olt, 02.08.1999

    (audio)
    délka: 02:03:26
    nahrávka pořízena v rámci projektu Iron Curtain Stories
Celé nahrávky jsou k dispozici pouze pro přihlášené uživatele.

… am realizat că România devenise un fel de mare închisoare pentru mine…

S-a născut la 6 august 1953 în Caracal (județul Olt). Deși a fost educat în spiritul perioadei comuniste, în adolescență a început să conștientizeze că românii sunt asaltați de un val de propagandă menită să ascundă atât dificultățile vremurilor (lipsurile materiale, uniformitatea unei vieți lipsite de libertate) cât și realitatea istorică a instaurării comunismului. A lucrat la Turnu Severin, la Drăgănești, iar din 1978 a lucrat ca asistent medical la laboratorul Spitalului din Caracal, unde era nevoit să participe la activitățile culturale organizate în cadrul instituției (brigăzile artistice), realizând textele referitoare la activitatea spitalului. La o astfel de manifestare artistică a citit și două poezii creație proprie care, făcând trimitere la realitatea întunecată a epocii, au generat o impresie negativă în cadrul persoanelor cu funcții de conducere din spital, care ocupau și funcții de partid. Totodată, în timp ce lucra ca asistent medical, a urmat și un curs de ghizi în speranța că va ajunge să călătorească, dorință la care a renunțat când a realizat ce greu se iese din țară. Ca exemplu al șicanelor pe care Securitatea le făcea celor care încercau să plece peste hotare, povestește despre o vizită pe care a realizat-o cu un grup din spital în Ungaria, înaintea căreia Securitatea l-a chemat pentru a-i sugera să-și tundă părul lung, în fapt încercând să-l racoleze ca informator (în special atent la cei care ar încerca să facă contrabandă cu produse din Ungaria). Deși, în ciuda refuzului, i s-a permis să meargă în excursia din Ungaria, ulterior nu a mai fost lăsat să întreprindă alte vizite în străinătate (a mai încercat să plece în Polonia). Datorită acestui fapt, în 1981 a plănuit să fugă în străinătate împreună cu o tânără din RDG care se afla în vizită în România și cu care corespondase anterior. Împreună au realizat un plan minimal și au hotărât să tatoneze terenul observând pe hartă o posibilă variantă de trecere a frontierei într-un loc între Oravița și Moldova Nouă, mai jos de Răcășdia, lângă localitatea Grădinari, unde șoseaua se apropia foarte mult de graniță. Ajunși acolo, au fost reperați imediat de un grănicer care i-a predat Miliției. El a fost arestat și dus la Miliția din Oravița, în timp ce prietena lui, Ines, a fost trimisă înapoi în RDG. După o săptămână, timp în care a fost supus la mai multe interogatorii, Viorel Anghel a fost mutat de la sediul Miliției din Oravița la închisoarea Popa Șapcă din Timișoara. Procesul, în cadrul căruia a fost condamnat pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, a avut loc la Timişoara, la două luni de la arestare. Încadrarea presupunea un regim restrictiv de detenție din cauza căruia nu a putut rămâne în cadrul cabinetului medical al închisorii, deși medicul deținut din cadrul cabinetului a manifestat dorința de a-l opri pentru că ar fi avut nevoie de un asistent medical. A executat patru luni de detenție în penitenciarul Popa Șapcă din Timișoara, în condiții foarte grele. Datorită foamei, condițiilor extrem de precare de igienă și a mizeriei (râie, păduchi) a scăzut considerabil în greutate ajungând de la 75 la 49 de kilograme. După eliberare și-a pierdut locul de muncă, riscând să fie recondamnat datorită încălcării unui decret care prevedea că toate persoanele apte de muncă trebuie să lucreze (decretul nr. 153 privind parazitismul). În plus, o bună perioadă de timp după eliberare a fost nevoit să se prezinte la Securitatea din Caracal (însoțit de milițieni) pentru declarații, simțindu-se în permanență în vizorul Securității. După un an de zile a reușit să se reangajeze pe postul de asistent medical ocupat anterior. În prezent locuiește în Caracal.