Alexandru Zub

* 1934

  • "R: În vara anului 1956 începuse crearea unor asociaţii studenţeşti. Cum vi se păreau? Erau într-adevăr mai liberale faţă de Uniunea Tineretului Muncitoresc, vă dădeau posibilitatea să vă exprimaţi altfel? I: Studenţii aveau la dispoziţie doar U.T.M.-ul ca organism politic. Cred că la vremea aceea, responsabilii politici gândiseră o modalitate de a face în mediul studenţesc o organizaţie care să nu fie politică, în orice caz nu declarat politic. După cum ştiţi, statutul orienta acest organism la activităţi de natură profesională. Sigur că, sub acest raport, se simţea o anumită deschidere şi au fost unii colegi destul de entuziaşti ca să se înregimenteze în asociaţia respectivă. Eu am făcut-o mai puţin entuziast, dar totuşi, până la urmă am înţeles că nu aveam alte instrumente la îndemână, pentru a concentra interesele studenţimii pe linia dorită, în sensul discuţiei care s-a produs la Putna în toamna anului 1956. Fiindcă 1957 era aproape, primăvara lui 1957 însemna şi o aniversare importantă, 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare, ne-am gândit, deci, că am putea să folosim această împrejurare pentru a produce o iniţiativă, o serbare, în acord cu aceste preocupări, cu aceste aspiraţii ale noastre. Fireşte că ideea aceasta nu a fost primită cu entuziasm de oficialitate, conducerea universităţii a fost extrem de rezervată. R: Aţi cerut aprobare, nu? I: Bineînţeles, era nevoie. Totul trebuia să aibă un cadru oficial şi sigur că am propus-o în primul rând prin asociaţia studenţească. I-am pus faţă în faţă, cu alte cuvinte, fiindcă era în programul studenţilor şi nu putea fi primită cu ostilitate deschisă. Dar, am simţit ostilitatea foarte rapid, fiindcă imediat responsabilii politici şi-au adus aminte că şi la Budapesta a început printr-un recurs la valori istorice, la simboluri mobilizatoare din punctul acesta de vedere şi vroiau să fie mai mult decât prudenţi. De aceea s-au opus cât au putut şi, în cele din urmă, au căutat să deturneze această activitate, să o restrângă pe cât posibil. Ceea ce le-a reuşit şi nu le-a reuşit."

  • "Deci, trebuie să spun că, la un moment dat, am fost chemat foarte suspect, la începutul lui martie, printr-o notă telefonică, la Academia din Bucureşti (Institutul ţinea de Academie). Mi se cerea ca la 7 martie să fiu la Academie. M-am interesat în dreapta şi în stânga, nu am putut găsi nici o explicaţie plauzibilă a chemării. Profesorul de care mă simţeam mai apropiat, Dimitrie Dărlescu, care era şi prodecanul facultăţii, un modernist foarte respectabil, nu mi-a putut spune nimic. A emis o ipoteză că ar putea fi vorba de vreo bursă în străinătate (existau asemenea posibilităţi). Plutea în aer ipoteza unei burse în Egipt sau alta nu mai ştiu unde. Într-adevăr, eu refuzasem în timpul studiilor pentru că nu mi se părea interesant pentru mine, dar aşa ceva devenea posibil acum. O bursă în străinătate devenea posibilă în cadrul cercetării pentru un tânăr angajat. Şi mai toţi cei pe care i-am întrebat au înţeles că nu e obişnuit, că nimeni nu mai trecuse printr-o experienţă similară. Aşa se face că în 6 martie noaptea, către încheierea zilei, am urcat într-un tren accelerat pentru ca a doua zi să pot fi prezent la Bucureşti. N-am făcut decât câteva sute de metri. M-am îndepărtat de oraş puţin şi m-am trezit cu unul care mă legitimează, care îmi cere să îmi declin identitatea şi care mă roagă să ies pe sală, foarte discret şi în termeni civilizaţi. Pe sală era un altul care se juca cu un pistol agitându-l în aer. M-a prevenit să nu fac nicio mişcare nechibzuită, pentru că trebuie să îi însoţesc. Am ajuns la o mică negociere, spunând că este o greşeală, că eu am a doua zi o întâlnire importantă şi aşa mai departe. Mi-au spus că neînţelegerea se va lămuri, fără îndoială, în curând şi în cazul acesta îmi voi putea continua misiunea. Numai că de îndată ce am ajuns la prima staţie şi a fost prima oprire normală a trenului, am fost legat la ochi şi aruncat într-o maşină. Domnule a devenit dintr-o dată hai, neamule şi din momentul acesta a încetat orice politeţe. N-au stat de vorbă cu mine, protestele mele nu au avut nici un efect. Bineînţeles, mi-am dat seama că mă întorc la Iaşi. S-a făcut o întreagă mişcare cu maşina, ca eu să nu pot realiza în ce direcţie merg, putea fi oriunde, dar evident eu mi-am dat seama că mă întorc la Iaşi."

  • "Penitenciarul era o experienţă cu totul aparte faţă de Securitate, în prima fază a detenţiei. Ni s-a administrat de la început un duş foarte puternic, de fapt, pentru a vedea că intrăm într-o altă lume, o altă realitate. Vă mărturisesc că, după ceremonia dezbrăcării şi predării oricărui obiect ce aveam deasupra noastră, nepermis în economia închisorii, am fost aruncaţi toţi câţi eram, un grup foarte mare, într-o încăpere care nu avea nici un mijloc de lumină şi nici un fel de aerisire. Era efectiv o etuvă. Era iulie, căldură toridă. Bineînţeles că, am început să ţipăm, fără niciun rezultat. Am fost ţinuţi cât au considerat ei că este limita tolerabilului şi abia după aceea ne-au scos unul câte unul pentru ca să ne plaseze în diverse celule. Eu am nimerit într-un celular, unde erau sute de celule una lângă alta, de câte o singură persoană şi unde erau câte 12-13 sau mai multe persoane. Era ceva teribil. S-a deschis uşa de la culoar şi am văzut celula. Era chiar aceea unde mi-a fost dat să intru. Avea un mic orificiu cu gratii şi acolo stăteau mulţi oameni ţipând după aer şi arătând teribil, în absolută disperarea. Am văzut trupuri despuiate, în sudoare şi cu bube pe cap din cauza infecţiilor, a lipsei îndelungate de igienă. Au fost ţinuţi acolo o perioadă destul de lungă fără niciun fel de asistenţă."

  • Celé nahrávky
  • 1

    Sighetu Marmaţiei, România, 07.07.2002

    (audio)
    délka: 02:33:08
    nahrávka pořízena v rámci projektu Memorialul Sighet – Departamentul de Istorie Orală
Celé nahrávky jsou k dispozici pouze pro přihlášené uživatele.

Dar, simţeam că noi înşine aveam ceva de spus, că eram datori să încercăm soluţii la nivelul nostru, cu resursele noastre, pentru a provoca o anumită schimbare de atitudine, un mod de implicare în rosturile obşteşti.

Alexandru Zub (fotografie după eliberare)
Alexandru Zub (fotografie după eliberare)
zdroj: Arhiva foto a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

S-a născut la 12 octombrie 1934 în localitatea Vârful Câmpului, judeţul Botoşani. În 1957, ca student al Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi, Alexandru Zub a luat parte, alături de alţi colegi, la organizarea la Putna a aniversării a 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare, desfăşurată între 12 şi 14 aprilie. La 15 mai 1957, Securitatea Iaşi a început acţiunea de urmărire a lui Alexandru Zub  şi a lui Mihalache Brudiu, membri ai comitetului de organizare a aniversării din aprilie 1957. Securitatea îi învinuia că au complotat pentru a transforma sărbătoarea de la Putna „într-o manifestaţie cu caracter naţionalist, antisovietic şi antidemocratic, acţiune care nu le-a reuşit din cauza măsurilor de prevenire luate de către organele de conducere din Iaşi“, fiind însă suspectaţi că vor să organizeze astfel de acţiuni în viitor. Această suspiciune era motivată de citirea corespondenţei purtate de studenţii ieşeni cu alţi colegi din ţară. Totuşi, arestările nu s-au produs imediat. Tinerii iniţiatori ai sărbătorii de la Putna au absolvit în vara anului 1957 facultatea. Alexandru Zub a fost angajat ca cercetător la Institutul de Istorie din Iaşi, Alexandru Popescu - liderul Asociaţiilor Studenţeşti de la Universitatea din Iaşi - a primit un post de profesor la o şcoală din Haţeg, Dumitru Vacariu era profesor la Vaslui, iar Mihalache Brudiu lucra ca arheolog. Toţi au fost urmăriţi în perioada mai 1957-martie 1958. Alexandru Zub a fost arestat la 6 martie 1958, dintr-un tren care îl ducea spre Bucureşti, Aurelian Popescu la 10 martie, Mihalache Brudiu câteva zile mai târziu, în 14 martie, ultimul reţinut fiind Dumitru Vacariu. Conform concluziilor de învinuire cei patru au fost acuzaţi că „intenţionau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca răscoale în masă, lucru pe care nu l-au reuşit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date şi-n consecinţă au putut lua măsuri de prevenire“. Învinuirea extrem de gravă de „răzvrătire“ a fost modificată pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale“, încadrare care prevedea pedepse mai mici. Alexandru Zub şi Aurelian Popescu au fost condamnaţi la 10 ani închisoare corecţională, Mihalache Brudiu şi Dumitru Vacariu la 8 ani închisoare. După şase ani şi două luni de detenţie, ispăşită în penitenicarele Iaşi, Jilava, Gherla şi în lagărele de muncă Salcia şi Giurgeni, Alexandru Zub a fost eliberat la 16 aprilie 1964. După eliberare s-a dedicat cercetării, iar în 1973 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Dealul Copoului. Din 1990, a devenit director al Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol“, membru corespondent al Academiei Române din 1991, apoi membru deplin din 2004 şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice începând cu anul 2006. În prezent, Alexandru Zub trăieşte la Iaşi.