Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Teodor Stanca (* 1933)

Nu contează reuşita, ci acţiunea în sine

  • născut la 26 martie 1933, Coroi, judeţul Arad

  • student, unul din liderii mişcărilor studenţeşti din octombrie 1956

  • ca urmare a revoluţiei din Ungaria, în 28-29 octombrie 1956, împreună cu alţi şapte studenţi ai Facultăţii din Mecanică din Timişoara, constituie grupul de iniţiativă pentru organizarea şi coordonarea unor acţiuni de protest, care stabileşte organizarea unei ample adunări studenţeşti în data de 30 octombrie

  • La 30 octombrie, în timpul adunării, studenţii şi-au arătat nemulţumirile faţă de situaţia din România, strigă sloganuri antisovietice şi aceştia au prezentat şi un program de revendicări în 12 puncte

  • arestat la 30 octombrie, condamnat la 8 ani închisoare

  • eliberat la 3 februarie 1963

  • după 1989, a devenit membru în Parlamentul României din partea PNŢCD (1996-2000) şi lider marcant al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

  • în prezent trăieşte la Timişoara.

Teodor Stanca s-a născut la 26 martie 1933, în comuna Coroi, jud. Arad, într-o familie de ţărani.

Student în anul IV al Politehnicii din Timişoara, Teodor Stanca a devenit unul din liderii mişcărilor studenţeşti din octombrie 1956.

 

Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnat revoluţia din Ungaria, lichidată prin intervenţia brutală a trupelor sovietice. Ecouri ale acestei mişcări anticomuniste s-au simţit însă în toate ţările est-europene. În România cei care au reacţionat imediat au fost studenţii. În câteva centre universitare au avut loc, în octombrie-noiembrie 1956, mişcări de protest, cea mai organizată mişcare studenţească fiind la Timişoara.

 

În perioada 23-26 octombrie 1956, studenţii din Timişoara au fost informaţi despre ce se întâmpla în ţara vecină şi despre implicarea colegilor lor în această mişcare prin intermediul posturilor de radio străine, inclusiv cele maghiare şi iugoslave.

În 28-29 octombrie se constituie printre studenţii Facultăţii de Mecanică grupul de iniţiativă pentru organizarea şi coordonarea unor acţiuni de protest. Printre iniţiatori: Aurel Baghiu, Caius Muţiu, Teodor Stanca, Frederich Bart, Ladislau Nagy, Valentin Rusu, Heinrich Drobny. Ei stabilesc organizarea, în ziua de 30 octombrie, orele 14, a unei mari adunări cu studenţii din întreg centrul universitar timişorean.

La adunarea din 30 octombrie, la care s-a reuşit mobilizarea a aproximativ 2000 de studenţi, au fost invitaţi şi rectorul Institutului Politehnic, decanii facultăţilor şi ministrul adjunct al Învăţământului, aflat la Timişoara. În timpul adunării, studenţii şi-au arătat nemulţumirile faţă de situaţia din România şi au strigat sloganuri antisovietice. De asemenea, aceştia au prezentat şi un program de revendicări în 12 puncte.

Cu toate că Reprezentanţii partidului au promis că vor aduce la cunoştinţa conducerii doleanţele lor şi că nimeni nu va avea de suferit de pe urma acestei adunări, la scurt timp după adunare încep arestările în rândurile studenţilor.

Cea mai mare parte a celor arestaţi în acele zile au fost duşi în lagărul de la Becicherecu Mic, din apropiere de Timişoara.

Cei îmbarcaţi în camioane au fost duşi la Becicherec, deci acolo unde au fost internaţi, în special, studenţii de la Mecanică, în seara de 30 octombrie. La Becicherec, o localitate la circa 10-15 kilometri de Timişoara, funcţiona la aceea oră o tabără militară a trupelor de grăniceri. Era perioada când încă nu era foarte bine clarificată poziţia noastră faţă de Iugoslavia, cu care am fost multă vreme în relaţii proaste, pentru că Tito s-a opus subordonării Iugoslaviei la Moscova, şi în toată perioada aceea Iugoslavia a fost considerată ca făcând parte din lagărul aşa-zis imperialisto-capitalist. Aicea frontiera dinspre Iugoslavia era foarte bine păzită, dar o dată cu evenimentele din Ungaria şi frontiera dinspre unguri era destul de întărită paza. Probabil şi pe acest considerent s-au construit nişte barăci la Becicherec, aceste comisariate, aceste trupe de grăniceri. Cum aceste trupe erau chiar atunci deplasate pe frontieră, s-a profitat de spaţiul de acolo, şi acolo au fost internaţi studenţii arestaţi, ca şi cei evacuaţi din celelalte cămine din oraş, aşa încât acolo s-a constituit un lagăr de anchetă, de triere a studenţilor, fiind internaţi aproape 3000 de studenţi.

Considerat ca fiind unul din liderii mişcării, Teodor Stanca se numără şi el printre cei arestaţi în seara de 30 octombrie. Avea 23 de ani.

Imediat după arestare, Teodor Stanca şi colegii săi sunt duşi la sediul Securităţii din Timişoara. „…noi cei opt, zece am fost duşi la Securitate în aceeaşi noapte. Sigur că nu am fost primiţi pe palme ci aş putea spune între palme de la început, cu o anumită duritate, cu insulte, cu înjurături: „Bandiţilor, dar ce-aţi crezut că schimbaţi lumea! Ştiţi că noi de la început nu puteam să vă dăm nici o posibilitate de a vorbi acolo, dar am lăsat să vedem unde vă duce mintea şi să ştim mai exact cu cine avem de-a face.” În sfârşit chestii din astea. După formalităţile de rigoare, depunerea, tot ce ai în buzunare pe masă, curea, şireturi şi aşa mai departe, am fost aruncaţi fiecare într-o celulă din beciurile Securităţii aşteptând să vină cineva să se ocupe de noi.” Odată ajunşi la Securitatea din Timişoara încep anchetele, făcându-se presiuni asupra lor să-şi recunoască faptele. „Presiunile erau mai mult de presiune psihică fiindcă, cum să vă spun, toate anchetele din Securitate, duritatea anchetelor, era în funcţie, dictate de interesul pe care îl avea Securitatea pentru a lărgi sfera celor vinovaţi…” „În prima seară, a fost o anchetă foarte sumară, bineînţeles, după nişte procedee de acestea mai dure a acelora care ne-au arestat. Nu se construise încă echipa care să se ocupe efectiv de cazul nostru, însă de a doua zi, de dimineaţa, au început să ne ancheteze mai dur. Sigur că fiecare dintre noi încercam să negăm că am avea un amestec în toate acestea mai ales în partea de organizare, pentru că nu se putea nega prezenţa noastră acolo şi nici faptul că nu am luat cuvântul pentru că eram, cum am spus, notaţi de anumiţi tovarăşi care aveau această misiune, dar spuneam că totul a fost grefat pe o stare de spirit notabilă acelor momente şi sigur că toată treaba asta a ţinut cât a ţinut până când au apărut primele semne, câteva fisuri în declaraţia unuia sau altuia, care le-a permis să facă unele legături între unii şi alţii din grupul nostru.

După două săptămâni de anchetă, la 15 noiembrie 1956 începe procesul primul grup de studenţi implicaţi în evenimentele de la Timişoara, între care se afla şi Teodor Stanca. „…procesul a fost un proces închis în care n-au participat decât din cadrul familiei celor arestaţi. Care au aflat… nu ştiu dacă i-au anunţat oficial sau prin alte mijloace. Au mai fost reprezentanţii numiţi de Securitate atât din rândul studenţilor, cât şi din rândul altor categorii muncitori, sau ştiu eu, alţi reprezentanţi ai opiniei publice. În boxă, fiecare era adus pe rând, deci, ca să nu afle cel ce urma ce a spus cel de dinaintea lui. Deci, acolo s-a mai făcut un rechizitoriu aşa cum se obişnuia într-un proces din ăsta. Sigur că procurorul a mers pe pedepse exemplare, considerând că mişcarea avea caracter anticomunist şi antiromânesc, şi în ceea ce priveşte apărarea, era formală. N-am avut decât avocaţi din oficiu, sigur că cu toate că au încercat să arunce vinovăţia noastră, căpătând nişte circumstanţe pe seama vârstei. în general au intrat şi ei în acelaşi limbaj al învinovăţirii noastre, motivând că totul se datorează unei ecuaţii necorespunzătoare, în cadrul şcolilor şi în cadrul facultăţilor, că nu este o preocupare din partea dascălilor pentru formarea unor tineri în morala comunistă, şi mă rog, pe perceptele astea pe care ei le puneau la baza educaţiei de după  reforma învăţământului. Nu, nu s-a văzut deci, din partea apărării o luptă pentru cazul pe care-l putea să-l apere în felul în care să obţină nişte rezultate în favoarea noastră. Pentru că totul, aproape totul s-a acceptat, aşa cum se încheiaseră dosarele din partea Securităţii. Sigur că s-au adus destul de mulţi martori, în special martori din partea, din rândul studenţilor care au participat la aceea adunare şi sigur că unii erau forţaţi sau pregătiţi special ce să declare, cum să declare, ce să nu declare, printre ei secretari de partid, secretari de U.T.M, dar au fost ceva profesori.

În urma procesului, Teodor Stanca a fost condamnat la 8 ani închisoare pentru „agitaţie publică”. Imediat după încheierea procesului, este dus, împreună cu colegii săi, la penitenciarul Timişoara, apoi este transferat la penitenciarul Gherla, în anii următori trecând prin lagărele de muncă din Balta Brăilei: Salcia, Giurgeni şi Periprava.

În detenţie, Teodor Stanca întâlneşte mai multe persoane care şi-au pus amprenta asupra cunoştinţelor sale de cultură generală, între care I.D. Sârbu - despre care mărturiseşte: „Avea întotdeauna, aşa, în jurul lui, un număr mare de tineri, în special pe cei care doreau să cunoască mai mult decât le-a putut oferi şcoala din perioada comunistă, în special în ceea ce priveşte filosofia şi nu numai, mă rog, probleme de literatură, probleme de estetică, se discuta în grupul din jurul acestui profesor” -, dar şi o serie de preoţi catolici şi greco-catolici: „În celule atrăgeau atenţia mai ales prin ceea ce ne puteau oferii sub ordin spiritual, preoţii catolici sau greco-catolici, care toţi, după cum se ştie, îşi făcuseră studiile la Roma. Personal am folosit cunoştinţele acestor preoţi pentru a învăţa limba italiană, de aceea în închisoare vorbeam destul de bine…

În toată perioada detenţiei, el reuşeşte de foarte puţine ori să ia legătura cu propria familie. „…nici n-am mai avut contact cu familia începând din acel moment [de la proces] şi până cred în `69, vara-toamna, când s-au redeschis coloniile de muncă şi am fost luat din închisoarea Gherlei şi dus în Balta-Brăilei. Atuncea acolo s-au dat cărţi poştale să scriem acasă şi primeam câte un pachet de 5 kilograme, în condiţiile în care îţi îndeplineai normele de muncă care erau foarte mari. Noi eram extrem de slăbiţi, de cele mai multe ori nu le puteam îndeplini şi atunci, sigur se luau măsuri de constrângere şi deci îţi lua acest drept de a scrie şi de a primi ceva de la familie. Deci până în `59, de la data procesului, în general n-au mai ştiut ai mei nimic de mine, unde sunt, dacă mai trăiesc şi aşa mai departe, deci aproape 4 ani.

După 7 ani de detenţie, Teodor Stanca a fost eliberat la 3 februarie 1963, în urma unui decret de graţiere.

 

După 1989, a devenit membru în Parlamentul României din partea PNŢCD (1996-2000) şi lider marcant al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

În prezent trăieşte la Timişoara.

 

Interviul cu Teodor Stanca a fost realizat în anul 1997 şi face parte din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

 

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Příběhy železné opony - Iron Curtain Stories

  • Příbeh pamětníka v rámci projektu Příběhy železné opony - Iron Curtain Stories (Virginia Ion)