Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Emil Sebeşan (* 1926  †︎ 2011)

Am constatat că dacă nu te gândeşti la bătaie, o traversezi cu mai multă uşurinţă.

  • născut la 15 martie 1926 în Simeria

  • arestat pentru rezistenţă anticomunistă în martie 1949

  • condamnat la 5 ani de închisoare

  • victimă a „fenomenului Piteşti” („reeducarea prin tortură”)

 

 

Emil Sebeşan

Witness story

 

V-au cerut de mai multe ori demascarea?                       

Sigur, dar nu numi chestia asta. Ne trimiteau la scris, ne-au dus la o cameră amenajată în baie: „Să scrii tot!”

Avea foi acolo?

Da

Şi scriaţi pe foi?

Pe foi. Am scris şi pe hârtie de saci, erau saci de hârtie şi îi tăia... Avea creioane. Şi se întâmpla că după un timp zicea: „Vino încoace! Cum îi cu chestia aia?” „Păi am scris.” „Ai scris pe mă-ta. Ia spune, mă, adevărul!” Şi te bătea. Spuneai altă variantă. Şi te lăsa în pace, dar după ce te-a bătut. Şi după un timp te chema: „De ce-ai minţit?” Nu mai ştiam. Dar chema pe altu’ care era cu mine în lot şi spunea: „Mă, fii atent, Sebeşan a spus despre tine cutare şi cutare”, şi el spunea alte lucruri despre mine, pe care eu nu le ştiam, sau despre el, pe care eu nu le-am recunoscut, nu le-am spus. Şi făceau chestiile astea până scoteau tot de la tine. Inclusiv că mama e curvă şi... Sau ne punea să facem rugăciuni. Cum? Din săpun s-a făcut o sulă şi o păzea un student de la teologie pe chiblă. Chibla era un butoi unde îţi făceai necesităţile, dar la care ziua nu aveai voie. Şi de aicea chestia asta cu mâncatul fecalelor. O chestie foarte odioasă. Dacă te băteau, făceai pe tine.

S-a întâmplat să se scape cineva pe el când stăteaţi în stive?

Cum să nu! Încontinuu. Toată lumea, n-a existat excepţie. Şi atunci ce făceau? Îţi luau gamela şi o băgau sub tine să faci. Gamela şi cu polonicul erau fixe ca şi cantitate. Ei îţi dădeau un polonic cu mâncare. Dacă era ocupată cu fecale, se scurgea înăuntru. Dar noi, înfometaţi cum eram, preferam să mâncam ciorba aia aşa cum era, ca ciorbă, şi nu cu fecalele înăuntru. Şi mâncam fecalele înainte de a veni masa… Curăţam fecalele. Că oricum ajungeau în stomacul nostru! Până la urmă nu pot să spun că a devenit un obicei, dar era o practică, totuşi. Deci nu mai aveam acea scârbă… Altădată îţi spuneau (dacă nu vorbeai în timpul bătăii): „Dă-i, mă, ceva să mănânce…” Se ştia ce înseamnă. „Care ai făcut, mă, în gamelă? Te scutesc să mănânci. Dă-i lui acesta să mănânce.” Şi te obliga să mănânci. Cu urina se întâmpla mai frecvent, dar interesant că fecalele nu-ţi făceau rău, dar urina da. Dacă beai urină, totdeauna se întâmpla ceva: fie că făceai diaree, fie că… Dar, în orice caz, cu stomacul erai praf.

Cum treceaţi peste şocul bătăilor?

În urma arestărilor pe care le-am avut la Securitate, unde am fost bătut cu nişte metode greu de imaginat, am constatat că dacă nu te gândeşti sau nu reacţionezi la bătaia pe care o primeşti, traversezi cu mult mai multă uşurinţă bătaia. Adică mă gândeam la altceva, nu că se dă în mine. De exemplu, vedeam cum îmi ţâşneşte sângele pe perete când mă izbeau şi îmi puneam întrebarea: „E sângele meu?” Dar primeam imediat a doua lovitură şi confirmarea că e sângele meu. Dar mergeam mai departe: „Da, e sângele meu. Da. Mai durează.” Dar parcă nu simţeam lovitura… Parcă. Nu ştiu… Dar aveam această convingere că trec uşor.

Cât a fost de dur Piteştiul, nu au putut scoate tot. Existau anumite chestii… Deja a intrat în rutina noastră să nu declarăm decât ceea ce am auzit, ceea ce s-a declarat înainte. Noi doar reconfirmam lucrurile, dar nu spuneam nici un nume în plus. Cât se putea, că au fost unii care n-au putut rezista, că au avut prea multe alte probe şi le-au pus în faţă. Au fost confruntări, îi puneam pe amândoi faţă în faţă: „Care aţi minţit? Tu sau tu?” Se băteau reciproc şi până la urmă se scotea care a minţit sau care n-a vrut să declare.

 

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: The Pitesti phenomenon

  • Příbeh pamětníka v rámci projektu The Pitesti phenomenon (Alin Muresan)