Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Nicolae Purcărea (* 1923)

Dumnezeu era pentru ei opreliştea care nu ne lăsa pe noi să ne transformăm.

  • născut la 13 decembrie 1923 în Braşov

  • arestat de 3 ori de regimul comunist (de 4 ori în total)

  • membru al unui grup de rezistenţă armată

  • a fost închis timp de 13 ani şi a stat 2 ani în domiciliu obligatoriu

  • eliberat în iulie 1964

  • sculptor în lemn

 

 

Nicolae Purcărea

Witness story

 

V-aş ruga să enumeraţi şi să descrieţi pe scurt care erau principalele metode prin care se tortura în Piteşti.

Principalul element contondent a fost bătaia generală. Nu conta unde… nu contează dacă-ţi scoate un ochi, dacă-ţi rupe un dinte, nu conta… Era o bătaie generală pe rupte, pe nevăzute. Dă-i oriunde, numai dă-i! Ei, după aceea, o bătaie foarte obişnuită la ei era bătaia la tălpi. Era îngrozitor, pentru că tălpile, în afară de sensibilitatea pe care o au, adună toate terminaţiile nervoase şi acestea corespund cu capul. O bătaie la tălpi, în afară de faptul că-ţi umfla tălpile, îţi coresponda în cap. Orice lovitură data în tălpi îţi răsuna în cap şi-ţi făcea impresia că capul se desface, se descompune. Ştiţi, se zice că două sisteme din acestea erau îngrozitoare: bătaia la tălpi şi picătura chinezească. Am avut ocazia să stau cu Mihai Timaru, pe care-l cunoşteam de la Braşov, şi care la Gherla a fost pus sub picătura chinezească. Spunea el că mai puternic decât bătaia la tălpi era picătura chinezească. Îţi cădea în cap picătura asta şi-ţi făcea impresia la un moment dat că greutăţi imense îţi cad în cap şi te înnebunea, urlai de durere. El, cât a fost de rezistent, dar mult nu a putut suporta.

Şi de asta zic, te durea… După ce-ţi făcea picioarele bute, de nu mai putea intra în niciun pantof, după aceea te punea să alergi, te trimitea la hârdău… La hârdău… Da… În cameră era un hârdău pentru necesităţi şi unul pentru apă. Lângă cel de necesităţi turnau apă pe jos, puneau o cârpă udă şi tu după bătaie trebuia să alergi pe cârpa udă, ca să se dezumfle picioarele. Era a doua durere fizică, pentru că-ţi făcea impresia după ce te sensibiliza aşa de rău la tălpi, alergatul… călcatul chiar era aidoma călcatului pe cuie sau pe sticlă, aşa de sensibile deveneau tălpile. Or, să alergi pe tălpi era îngrozitor, îţi venea să urli, dar erai obligat: lângă tine era plantonul care, dacă nu alergai, era obligat să te lovească. Şi tot timpul, o jumătate de oră, trebuia să alergi până venea altul la rând. Şi după aceea şezutul… să stai înţepenit acolo… Vedeţi, bătaia ca bătaia, dar într-o bătaie cineva te oblojeşte, îţi pune o cârpă udă, cineva îţi spală sângele. Dar la noi cine să aibă grijă, cine să te oblojească? Şi atunci sângele se închega pe tine, se transforma în crustă şi durerea devenea şi mai mare. Şi şezutul în poziţie după ce te bătea, te înţepenea. Să stai acolo… Şi nu mai puteai nici să mişti, încât la un moment dat parcă voiai să te mişti, dar cum? Te mişcai la şmotru şi la şmotru uitai că sângele s-a lipit, s-a închegat sau că ai spatele şi fundul… Păi, era renumit Pop Cornel pentru faptul că era omul fără fund. Din cauza bătăilor pe care le-a primit din partea lui Ţurcanu rămăsese fără fund, îi dispăruseră fesele, era numai os. Şi aşa era el un tip destul de slăbuţ, acum rămăsese fără fund.

Şi te durea tot. Dacă încercai să mişti puţin, durerea era aşa de puternică… treceai dintr-o durere în alta. Ei, la noi în cameră asta era bătaia cea mai obişnuită. În afară de faptul că la şmotru te punea să stai într-un picior, să faci genuflexiuni, să faci sărituri ca broasca, îţi puneau bagaje în spate, îţi puneau câte un om... La un moment dat erau obligaţi toţi să sară pe tine şi tu la fund acolo te sufocai. S-au întrebuinţat fel de fel de metode. Metodele erau şi pentru durerea fizică, dar erau şi pentru durerea sufletească, pentru că durerea fizică mergea mână în mână cu umilirea, care era tot aşa de îngrozitoare, tot aşa de dureroasă, ba poate mai dureroasă decât bătaia fizică. Bătaia fizică îţi trecea într-o zi, două, dacă nu venea alta, dar umilirea aceasta se perpetua, se aduna în sufletul tău, gata, gata să-ţi pleznească capul de durere...

De multe ori te întrebai atunci: eram aşa de urâţi, de pociţi, de strâmbaţi, încât vestitul Quasimodo era parcă mai frumos decât eram noi. Fără dinţi, cu gura strâmbă, cu ochii unul umflat, altul nu, cu o falcă strâmbă, cu o parte umflată... Eram aşa de urâţi încât ne făcea impresia că fiecare avem pe faţă câte o mască, că nu eram noi din cei care ne ştiam. Parcă fiecare aveam câte o mască de carnaval, o mască hidoasă. Şi trecea timpul, dar veneau alte bătăi. De exemplu, dacă te lua la palme şi te bătea, iară trebuia să schimbi faţa. Plus că dinţii ţi-i lăsai pe unde puteai… Limba îţi era arsă, buzele de asemenea, pentru că te puneau să mănânci ca porcii: îţi puneau gamela jos şi tu trebuia să lingi, că era zeamă opărită, nu conta – tu trebuia să lingi, să mănânci. Ce era în gamelă nu conta, trebuia să cureţi. Şi gamela devenea instrument pentru toate: şi pentru mâncare, şi pentru spălat rufe, şi pentru altceva… (fecale – n.n.) Dar trebuia să mănânci tot ce e în gamelă.

Cele mai degradante blasfemii... Se vorbea despre Mântuitorul ca despre un om şi era batjocorit. Se vorbea despre Fecioara Maria ca despre o femeie oarecare şi era batjocorită. Cuminecătura şi toate acestea erau de asemenea transformate… Punea pe „preoţi” să ne dea cu linguriţa rahat, să ne dea urină în loc de vin... Şi ciopliseră un falus mare pe care noi trebuia să-l sărutam, târându-ne în genunchi. Şi bineînţeles se cântau tot felul de cântări inventate: în loc de prohod erau inventate tot felul de parodii pe care noi trebuia să le cântăm, să le ascultăm. Şi întrebarea a fost veşnică: „Mai crezi în Dumnezeu? Mai crezi în Dumnezeu?”. Pentru că acest Dumnezeu era pentru ei opreliştea care nu ne lăsa pe noi să ne transformăm.

 

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: The Pitesti phenomenon

  • Příbeh pamětníka v rámci projektu The Pitesti phenomenon (Alin Muresan)