Ioan Marin

* 1944

  • Toţi banii i-am dat pe mâncare pentru că mă gândeam că în Iugoslavia nu aveam de unde să cumpăr şi nu aveam bani ca să cumpăr aşa ceva. Să am rezerve până acolo pentru ăia 400 de kilometri pe care trebuia să-i traversez. Acolo un cetăţean ne-a văzut. Era un turnător din ăsta care era în jurul graniţei. Ne-am apropiat, eram foarte aproape, ne uitam în Iugoslavia. Măsurasem greşit, ne apropiasem foarte mult. Zic: „Ne-am pregătit, hai că se întunecă.” Ne-am băgat într-o văgăună. De la Timişoara la Jimbolia e un colţişor aşa. Prin colţul ăsta voiam să trecem, aici fiind mai puţină pază pentru că toţi aveau frică de colţul ăsta pentru că era cel mai strâns. Şi zic: „Aici e cea mai slabă pază!”. Şi m-am băgat jos, într-o groapă, să stăm acolo până se întunecă. „Mâncăm, ne pregătim şi când s-o înnopta, trecem.” Unul dintre cetăţenii din alimentară s-a dus şi a anunţat miliţia şi grănicerii. S-au făcut potcoavă acolo în jurul nostru. Prima dată a apărut poliţia. Noi eram ascunşi acolo. Prima dată apare un iepure pe coastă. Mi-am dat seama că nu e în regulă. Zic: „Dacă iepurele ăsta a fugit, s-ar putea ăla să fi turnat şi să fim prinşi.” Din cauza îmbrăcăminţii. Noi aveam îmbrăcăminte de la şcoală de aici din oraş, pe câtă vreme ăia din sat din Ciuchici de acolo aveau alt port, alte haine. Era diferenţa şi cu mâncarea pe care am luat-o... Şi zic: „Împachetarea, să plecăm de-aici!” N-am apucat să împachetăm că a apărut poliţaiul. A deschis încărcătorul, arma automată şi ne-a spus: „Hai! Sus!” Ne-a dezbrăcat în pielea goală şi ne-a scos de acolo din groapă. Şi în pielea goală ne-a dus până la postul de Poliţie din Ciuchici.

  • Eu am rămas în Jilava, unde m-a ţinut 21 de zile, 3 săptămâni în carantină. M-a băgat într-o celulă, eram cam 50 de inşi într-o celulă mică. Nu avea decât un ochi mic de geam atât, cât vă arăt eu aici, atât era. 30, 40, 50 de inşi în celula aia care avea, să zic aşa, 5 m lungime pe 2 m sau 2m şi jumătate lăţime. Şi ne-a închis acolo. A trecut o oră, două ore jumătate, să zic şi am rămas fără aer. Nu am mai avut aer. Cei bătrâni au căzut pe jos. Nu mai puteau sta în picioare, au început să se aşeze, nu mai aveau suflu. Eram chiar lângă geam, aşa s-a întâmplat. Unul dintre ei zice: „Măi, aveţi careva dintre voi, care aveţi vreun chibrit?” Că se mai ascundea pe sub mănuşi, pe sub haine... Eu ascundeam de exemplu acul de cusut în călcâi aici, unde e carnea asta groasă aici în călcâi, aici îl băgam, că percheziţia se făcea la pielea goală. Îţi dădeai totul jos de pe tine şi te percheziţiona peste tot, şi în fund. Vorbesc urât, dar ăsta e adevărul, aşa a fost. Şi acul de cusut îl băgam în călcâi, îl înfigeam aşa în carnea aia. Şi unul dintre noi a zis: „Măi, aveţi careva dintre voi un chibrit?” A avut unul. „Scapără-l!”, dar chibritul nu s-a aprins din lipsă de oxigen. Când am văzut oamenii bătrâni căzuţi pe jos, am început să batem în uşi - eu cu încă nişte băieţi din ăştia mai tineri, care eram lângă geam acolo. Când, în sfârşit, au deschis uşa, credeţi-mă că toţi am căzut. Toţi, pur şi simplu. Când a venit aerul ăla proaspăt şi am respirat cu toţii, nu ştiu ce fenomen s-a întâmplat, toţi am căzut jos acolo. Celula avea două uşi. Una de lemn groasă, plus una de fier, cea cu zăbrele. A lăsat-o pe aia de lemn deschisă şi a închis-o pe aia de fier.

  • "...m-a pus să muncesc la ciuperci. N-am muncit în viaţa mea cât am muncit acolo 6 luni de zile. Am făcut mai întâi 2 săptămâni de acomodare, apoi 6 luni de zile am muncit cât n-am muncit toată viaţa mea ca muncă fizică. Ne punea să facem bălegar, să cărăm, să descărcăm bălegar şi să facem ciuperci. Aveam tiparniţe de chirpici, cărămizi, lungi, aşa, cam atât de înalte. Bălegarul trebuia pregătit cu nisip, cu pământ, cu formol, cu var, trebuia amestecat cu toate astea. După aceea trebuia pus pe alee, dar aleile astea, gangurile care erau acolo erau lungi acolo, unde erau tunelele astea. Eu zic că erau de 300 de metri. Şi nu te lăsa, nu aveai voie, prima dată când făceau ciupercărie acolo, dădeau cu formol peste tot şi după aceea...şi n-aveai voie să laşi, trebuia să te speli pe picioare de formol şi var când intrai acolo, că altfel se infestau ciupercile. Şi cum cărai bălegarul, de aici şi până în fundul ăla, 300 de metri. Pe traseul ăsta nu trebuia să laşi jos targa asta de bălegar, decât acolo unde trebuia să o pui. Ca să ne fie mai uşor ne făcusem un fel de hamuri şi căram de dimineaţa până seara. Iar duminica, pe mine mă puneau la întreţinerea Jilavei - să tai iarbă, să tai pomi, lucruri din astea. Pentru că aveam cea mai mică pedeapsă, ziceau că nu fug. Ceilalţi aveau condamnări de 15, 20, 25 de ani, şi nu-i scotea aşa, la liber."

  • "Îmi dădea voie să primesc pachet de acasă. Aveam voie să trimit acasă o carte poştală şi să primesc un pachet de 5 kilograme. Maică-mea - Dumnezeu s-o ierte! - ştiindu-mă că sunt în Jilava şi cum este situaţia aici, a venit la închisoare să mă vadă. Nu aveam voie la vorbitor. Şi mi-a adus pieptarul ăsta. Nu avea voie să se apropie de Jilava mai mult decât trebuia. Au tras asupra ei cu puşca, ea s-a făcut că nu aude. A ajuns la poarta Jilavei şi a întrebat de mine. „Dacă el a trimis scrisoarea asta şi e aici, e sănătos, trăieşte? Atâta vreau să ştiu.” Şi ăia i-au zis: „Domne, ai auzit că am tras?” Zice: „Nu prea aud că sunt surdă, nu ştiu ce”. Şi i-a dat cojocul ăsta unui caraliu, care mi l-a dat. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că mi l-a dat! Era din piele albă. L-am îmbrăcat aşa pe piele şi am pus cămaşa cu mânecă pe deasupra, nu se vedea nimic. Nu m-am dezbrăcat de el până când am ieşit din închisoare, pentru că dacă mă vedea vreun deţinut, mă putea turna."

  • Celé nahrávky
  • 1

    Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov, 01.04.1996

    (audio)
    délka: 59:39
    nahrávka pořízena v rámci projektu Iron Curtain Stories
Celé nahrávky jsou k dispozici pouze pro přihlášené uživatele.

... eu nu mai stau aici. Cu comuniştii ăştia, orice aş face, tot n-o scot la capăt. Eu mă duc în Franţa să văd ce-oi putea să fac acolo. Vreau să plec în Franţa să fac studii în Franţa. Ce-oi putea să fac în Franţa, acum că am posibilitatea şi sunt încă tânăr, că altfel nu mai fac...

S-a născut la 22 martie 1944 în Popeşti-Leordeni, judeţul Ilfov. A urmat 7 clase primare la școala din sat. La școală a legat o strânsă prietenie cu Ion Iordan, fiul cântărețului bisericesc din sat, care era cu doar câteva luni mai mare ca el. La terminarea școlii primare a vrut să intre la o școală profesională din București, însă, neluând examenul și fiind certat cu părinții, a rămas aici angajându-se pe un șantier ca electrician necalificat. Din cauza muncii deosebit de grele la care era supus pe șantier și revoltat contra regimului comunist, la numai 17 ani, Ioan Marin a luat hotărârea să plece cu orice preț din țară, convingându-l și pe prietenul său, Ion Iordan - elev la un liceu în București - să-l urmeze. Au ales ca destinație Franța și au elaborat planuri pentru a trece în mod ilegal granița. Li s-a alăturat apoi și Constantin Stanciu, un alt tânăr de 17 ani. În iulie 1961 a încercat să treacă granița împreună cu cei doi prieteni ai săi pe la Ciuchici, un sat din apropiere de Oravița. Înainte de a trece frontiera s-au oprit să se aprovizioneze la o alimentară, fără să își dea seama că erau mult prea aproape graniță și puteau trezi suspiciuni. Unul dintre oamenii aflați la alimentară a anunțat autoritățile, iar la 6 iulie 1961 cei trei tineri au fost înconjurați de milițieni, arestați și anchetaţi la Miliţia din localitate. Au fost transportați, apoi, la Oravița, unde ancheta a continuat până când Constantin Stanciu a recunoscut că voiau să treacă ilegal frontiera pentru a merge în Franța. De la Oraviţa au fost trimiși la Timișoara, unde au fost ținuți în anchetă aproximativ 6 luni. În urma procesului desfăşurat în decembrie 1961, Ioan Marin a fost condamnat la 2 ani  închisoare corecţională pentru „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei“. Prietenii săi, Ion Iordan şi Constantin Stanciu, au primit 3, respectiv 2 ani de închisoare. Anii de detenție i-a executat în penitenciarele Timișoara și Jilava. În ciuda chinurilor îndurate, temnițele comuniste au constituit pentru Ioan Marin prilejul de a întâlni numeroși intelectuali, dar și spațiul de manifestare a solidarității, a colegialității și mărinimiei față de cei din jurul său. A fost eliberat la 17 ianuarie 1963, în urma unui decret de grațiere generală.