Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Cecilia Jugănaru (* 1957)

• s-a născut la 14 februarie 1957, la Mirceşti, jud. Iaşi.

• în 1973, la 16 ani s-a mutat în Braşov, unde a absolvit Liceul industrial.

• la 20 mai 1974, s-a angajat la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov.

• în 1980, s-a căsătorit, iar în 1981 i s-a născut singurul copil, un băiat.

• la 15 noiembrie 1987, se desfăşoară revolta muncitorilor de la „Steagul Roşu” împotriva regimului comunist.

• la 18 noiembrie 1987, Cecilia Jugănaru a fost chemată la Miliţie pentru a da declaraţie, însă este reţinută la sediul Miliţiei pentru participarea la revoltă. După două zile de anchetă, a fost dusă la Bucureşti, la Inspectoratul General al Miliţiei, unde au continuat anchetele.

• după aproape două săptămâni de interogatorii, Cecilia Jugănaru a fost trimisă înapoi la Braşov, fiind lăsată în libertate.

• la 17 decembrie 1987, i se desface contractul de muncă de la întreprinderea „Steagul Roşu”, fiind obligată să se angajeze la Întreprinderea Mecanică din Braşov.

• la 15 noiembrie 1988, Cecilia Jugănaru a fost chemată din nou la sediul Miliţiei pentru a da declaraţii. La fel s-a întâmplat la 15 noiembrie 1989.

• după revoluţia din 1989, s-a reangajat la „Steagul Roşu”, unde a lucrat până la 1 aprilie 2004.

• în prezent, Cecilia Jugănaru locuieşte în Braşov şi face parte din Asociaţia „15 noiembrie 1987”.

Cecilia Jugănaru

S-a născut la 14 februarie 1957, la Mirceşti, jud. Iaşi într-o familie de ţărani. În 1973, la 16 ani s-a mutat în Braşov, unde a absolvit Liceul industrial, devenind prelucrător prin aşchiere.

La 20 mai 1974, la 17 ani, s-a angajat la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov. În 1980, s-a căsătorit, iar în 1981 i s-a născut singurul copil, un băiat.

Viaţa noastră era o muncă continuă, eram subjugaţi. Nu ştiu dacă am apucat să prindem vremuri bune. (plânge) În 20 mai 1974 m-am angajat la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu”. Aveam 17 ani, eram o copilă. Pe atunci se angaja de oriunde, nu era… Era nevoie de multă forţă de muncă. Până în anii, să zic, 1977-1978, hai să zicem chiar ’80, situaţia era mai bună în ţară. Viaţa era cât de cât mai uşoară. După anii ’80 a început chinul: foamete, lipsa apei, a curentului… frigului… (plânge) Vai, ce greu mi-e să vorbesc, mi-e foarte greu! În anul 1980 m-am căsătorit. În 1981 am născut băiatul. Ne-am chinuit. Am stat cu el acasă trei luni de zile, după care am început munca. Copilul l-am crescut doar eu şi soţul. Făceam schimburi inverse. Lucram mai mult doi şi trei pentru că soţul lucra mai mult schimbul unu.

(…)

În aceeaşi secţie cu mine lucra soţul. Creşterea copilului a fost foarte dificilă. Nu găseam lapte, nu găseam nimic, nimic, nimic. Banii erau puţini. Ne dădea cât să ne ducem zilele de azi şi pe mâine. Zilele de lucru erau neîntrerupte, nu se mai ştia când e sărbătoare, când e Crăciun, când e Paşti, nu se mai ştia nimic. Lucram ca roboţii, dar pentru ce nu ştiu, că bani n-aveam, nimic n-aveam. (Oftează) Deci perioada comunismului a fost o perioadă critică pentru noi, foarte critică. De aceea în ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim.

La 14 noiembrie 1987, în condiţiile în care întreaga populaţie a României suferea de pe urma măsurilor de austeritate luate de regimul Ceauşescu (raţionalizarea căldurii, a curentului, a apei calde, a alimentelor), iar muncitorii de la „Steagul Roşu” îşi primesc salariile mult micşorate, fără nici o explicaţie din partea conducerii întreprinderii, cei aflaţi în schimbul trei refuză să înceapă lucrul.

În acea noapte oamenii care lucraseră în schimbul trei primiseră fluturaşii. Şi, văzând că salariile sunt diminuate cu foarte mult la sută, au hotărât să înceteze lucrul, să nu mai muncească. Au aşteptat dimineaţa şeful de secţie şi i-au spus că ei cu banii ăştia nu lucrează. Şi atunci au ieşit în curtea întreprinderii. Prima dată, parcă 430, nu mai ştiu exact care secţie, dar cred că aia a ieşit prima în curte. Şi apoi au început să iasă toţi din secţiile cu 4, că erau vecine. A venit… nu ştiu, unul din conducătorii uzinei şi a zis să fim cuminţi, să mergem să ne apucăm de lucru. Oamenii nu au vrut să asculte, pentru că nu se mai putea trăi. Şi atunci am început să alergăm din secţie în secţie şi să scoatem lumea afară.

A doua zi, la 15 noiembrie 1987, muncitorii de la „Steagul Roşu” îşi continuă protestul, celor din schimbul trei alăturându-li-se şi cei veniţi dimineaţă. Ei cer conducerii întreprinderii explicaţii în legătură cu salariile. Între aceştia se afla şi Cecilia Jugănaru, care în acel moment lucra ca dispecer la Uzina Steagul Roşu.

Neprimind nici un răspuns din partea conducerii întreprinderii, sute de muncitori pornesc spre sediul Prefecturii. Pe drum, fiind zi de alegeri pentru consiliile judeţene, muncitorilor li se alătură alte persoane, astfel încât în faţa Prefecturii Braşov au ajuns câteva mii de oameni, care scandau „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină!”, „Vrem căldură!”, „Vrem banii înapoi!”. Cineva din mulţime a dat tonul la „Deşteaptă-te române!”. S-a strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.

De la întreprindere am plecat foarte puţini – mulţi s-au reîntors înapoi – în halate cum eram. Foarte puţini. Pe străzi era numai miliţie, pentru că era votarea, erau alegerile (locale, n. ed.). Nimeni nu ne-a băgat în seamă. Pe drum, multă lume care mergea la votare, în loc să meargă la votare, s-a alăturat grupului nostru. Până la Spitalul Judeţean, deja era Calea Bucureştiului ocupată… toată ocupată. Foarte multă lume s-a alăturat.

Dialogul cu autorităţile nu au dat nici un rezultat, iar oamenii revoltaţi au pătruns în sediul clădirii Comitetului judeţean. Tabloul lui Ceauşescu a aterizat în faţa scărilor clădirii şi, împreună cu steagul roşu al PCR, a ars în câteva clipe.

După câteva ore au sosit trupele din detaşamentul anti-terorist al Securităţii. O parte a protestatarilor au fost arestaţi chiar atunci.

Nimeni. Nimeni n-a ieşit, nimeni nu ne-a băgat în seamă. Nu-mi aduc aminte. Nu eram chiar prin primele rânduri. Eram mai în spate, dar oricum n-am auzit pe nimeni să vină… Atât, au chemat poliţia să ne strângă. V-am spus, deci, în momentul când a venit miliţia, eu mi-am aruncat halatul de pe mine, că eram în halat…

(…) Miliţia cred că a venit după vreo trei ore de protest. Nu mai mi-aduc aminte exact. Noi bineînţeles că am fugit care încotro, dar, v-am spus, fiind infiltraţi printre noi miliţieni în civil, ne-au făcut poze. Poze care nu ştiu cum le-au făcut. Am venit acasă pe jos de frică. A doua zi m-am dus la serviciu. Vă spun, nimeni, nimeni nu mai vorbea nimic. Parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, nimic, nimic, nimic.

În seara zilei de 18 noiembrie, Cecilia Jugănaru a fost chemată la Miliţie pentru a da o declaraţie, însă este reţinută la sediul Miliţiei pentru participarea la revoltă.

Miercuri dimineaţa m-am dus la serviciu. Asta era în 18 noiembrie. Am lucrat, am venit acasă. Pe la ora 6 m-am trezit cu doi miliţieni în civil la uşă şi bineînţeles că am deschis. Ştiam că or să vină. Soţul era plecat la pâine, la Alimentara, aici aproape. Şi i-am rugat, zic, să rămână puţin până vine soţul meu. „Sunteţi invitată la Miliţie pentru o declaraţie”. Numai că acea „declaraţie” mi-a fost mult prea lungă.

După două zile de anchetă, a fost dusă, împreună cu celelalte persoane arestate, la Bucureşti, la Inspectoratul General al Miliţiei, unde au continuat anchetele.

Pe la 11 noaptea am ajuns în Bucureşti, la Inspectoratul General al Miliţiei. Acolo ne-au dus, normal, direct la arest. Dar, până să ajungem la arest, ne băga în camere din ăstea. Eu ţin minte că am fost ţinută într-o budă, cred că vreo două ore. Apoi mă gândeam: „Ăştia au uitat de mine”. Apoi m-au scos şi m-au dus într-o cameră, dar care n-avea tavan deasupra, erau numai grilaje. După aceea m-au luat şi m-au dus jos, la arest. M-au dezbrăcat, m-au îmbrăcat în haine vărgate. Nu mai ţin minte… Şi apoi m-au dus într-o chilie mică, unde mai erau două fete din Braşov, tot arestate ca şi mine şi una cred că era intrusă printre noi, băgată să scoată ceva de la noi. Nouă ne-a spus că a lucrat la „Ana Aslan” şi ar fi făcut fraudă, dar nu era adevărat. În fine, n-am ajuns bine, am dat să mă culc. Atunci mi-au dat un număr. Nu mai ţin minte ce număr. Credeam că mă cheamă pe nume. Şi a venit un gardian şi tot striga: „Numărul…”, „Numărul…”, „Numărul…”. Şi atunci fetele cu care eram: „Cecilia, scoală-te că pe tine te cheamă”.

La Bucureşti, cu toate că a fost supusă unor anchete dure, Cecilia Jugănaru nu a semnat nici una din declaraţiile pe care anchetatorii o forţau să le acepte.

M-au dus la interogatoriu: „Scrie… scrie… scrie!” „Ce să scriu?” Exact ca la Braşov: „A, nu scrii, nu vrei. Atunci scrie ce-ţi dictăm noi”. „N-o să scriu nimic”. Toată noaptea era anchetă. Unul ne lua, altul ne lăsa. Deci 23 din 24 noi eram la anchetă. Nu ne lăsau nici să dormim, nici să… nimic, nimic, nimic. Am stat cred că opt-nouă zile… nu mai ţin minte exact cât am stat în Bucureşti. Anchetă, anchetă, anchetă. Apoi ni s-au arătat pozele cu ceilalţi participanţi. „Îi cunoşti?” „Nu-i cunosc.” „A, nu-i cunoşti?” Şi dacă-i cunoşteam, tot nu spuneam cine sunt.

 –  Încercau să smulgă nume de la dumneavoastră.

 –  Îl luam pe „nu” în braţe şi cu „nu” mergeam înainte. „A, nu vrei să spui!” Iar injurii, iar câte o palmă, iar câte o „mângâiere” din asta mai puternică.

După aproape două săptămâni de interogatorii, Cecilia Jugănaru a fost trimisă înapoi la Braşov, fiind lăsată în libertate numai după ce i s-a spus să nu declare nimic despre ceea ce a văzut şi i s-a întâmplat în perioada cât fusese reţinută.

Dacă ei au văzut că nu pot scoate nimic de la noi: „Fii atentă, îţi dăm drumul acasă, dar, dacă ai curaj să vorbeşti, să scoţi o vorbă şi să spui cuiva prin ce ai trecut – nici măcar soţului tău n-ai voie să-i spui absolut nimic –, noi te ucidem. Vii înapoi şi te împuşcăm. Acu’ vă dăm drumul”. Pe la ora 12 noaptea… Bine, asta a fost o serie, că au fost mulţi duşi acolo, dar pe câţiva dintre noi ne-au eliberat deci. Ne-au adus înapoi la Braşov tot aşa. Escortaţi, parcă eram…

La 17 decembrie 1987, i se desface contractul de muncă de la întreprinderea „Steagul Roşu”, fiind obligată să se angajeze la Întreprinderea Mecanică din Braşov.

La un an după desfăşurarea evenimentelor, la 15 noiembrie 1988, Cecilia Jugănaru a fost chemată din nou la sediul Miliţiei pentru a da declaraţii. La fel s-a întâmplat la 15 noiembrie 1989.

După revoluţia din 1989, s-a reangajat la „Steagul Roşu”, unde a lucrat până la 1 aprilie 2004.

În prezent, Cecilia Jugănaru locuieşte în Braşov şi face parte din Asociaţia „15 noiembrie 1987”.