Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa. V některých případech jsou při zpracování medailonu využity materiály zpřístupněné Archivem bezpečnostních složek (ABS), Státními okresními archivy (SOA), Národním archivem (NA), či jinými institucemi. Užíváme je pouze jako doplněk pamětníkova svědectví. Citované strany svazků jsou uloženy v sekci Dodatečné materiály.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Ingrid Alina Fotino (născută Popa) (* 1940)

…m-am uitat la malul României și m-am întrebat dacă am să mai văd vreodată acest mal…

  • născută la data de 31 mai 1940, în București

  • mai multe dintre rudele foarte apropiate au fost urmărite, anchetate și încarcerate de regim: tatăl său a fost arestat în 1947 și deținut pentru mai multe luni la Jilava; sora mamei, Lidia Gavrilescu, a fost închisă pentru o perioadă de peste patru ani în mai multe penitenciare pentru femei; un unchi, Constantin Niculescu, ofițer de Marină, a fost deținut pentru cinci ani în penitenciarul de la Aiud

  • în 1948, în încercarea de a scăpa de comunism și de atmosfera de teroare din timpul primilor ani de după război, familia Popa (compusă din părinți, Ervin Apostol și Ariana Popa, născută Gavrilescu, și cele două fiice, Ingrid Alina și Alda) a fugit din România trecând în mod clandestin granița cu Iugoslavia

  • odată ajunși pe malul celălalt al Dunării, membrii familiei Popa au fost reținuți de sârbi și închiși în lagărele de la Kovačica și Zrenjanin

  • detenția în lagărele iugoslave a luat sfârșit în jurul datei de 9 februarie 1950, dată la care într-un grup de 13 persoane, familia Popa a pornit spre Grecia, de unde, prin Italia, au ajuns în Elveția, unde aveau mai multe cunoștințe

  • ulterior, au petrecut doi ani în Franța, apoi s-au stabilit în Statele Unite ale Americii

  • în prezent Ingrid Fotino (n. Popa) trăiește în Statele Unite ale Americii, este căsătorită și are două fiice.

 

Ingrid Alina Fotino (n. Popa)

 

Ingrid Popa s-a născut la data de 31 mai 1940, în București, într-o familie de intelectuali, greu încercată de instaurarea regimului comunist în România, multe dintre rudele foarte apropiate fiind urmărite, anchetate și încarcerate de regim. Tatăl, avocat de profesie și proprietar, împreună cu tatăl său, al unor cunoscute firme din industria textilă, a fost arestat în 1947 și deținut pentru mai multe luni la Jilava. Motivul cel mai probabil al arestării consta în faptul că în 1946 a făcut parte (consultant) dintr-o comisie economică care a mers la Moscova să negocieze strategiile care urmau să fie aplicate în industria textilă, iar Ervin Popa a fost singurul membru al comisiei care a refuzat semnarea tratatului de final, pe care îl considera dezavantajos pentru România. Totodată, sora mamei, Lidia Gavrilescu, a fost închisă pentru o perioadă de peste patru ani în mai multe penitenciare pentru femei, iar un unchi, Constantin Niculescu, ofițer de Marină, a fost deținut pentru cinci ani în penitenciarul de la Aiud.

Printre primele amintiri ale intervievatei se regăsesc multe legate de atmosfera de teamă care domina țara în perioada instaurării comunismului, când arestările, relocările și confiscările de case și bunuri deveniseră o practică obișnuită.

 

„După aia îmi aduc aminte de tancurile și trupele sovietice, de oroarea acestei prezențe pe străzile noastre (plânge). Vorbeau o limbă pocită, urâtă, pe care n-o pricepeam. Ne-au dat afară din apartamentul pe care îl aveam la Dumbrava Roșie… se chema pe vreme aia. Mi-au spus părinții că cineva i-a văzut trecând prin fața apartamentelor unde eram, și atunci, prevenit, tata a scos ce a putut din apartament în timpul nopții. Și când au venit a doua zi, ne-au dat afară.

Au trebuit să întrebe ce pot să ia cu ei. Dacă puteau să ia pături… „Nu”, aveau nevoie de pături. Puteau să ia cearceafuri? „Da”. Nu aveau nevoie de cearceafuri. S-au uitat la frigiderul pe care îl aveau și au întrebat ce e frigiderul, și mama le-a spus că e un dulăpior pentru hainele copilului. Aveam vreo patru ani. Deci a putut să îl ia. Și mai ales a putut să ia pianul, care era al bunicii mele și care era foarte important pentru mama, pentru că îi murise mama, când mama mea avea cinci ani. Ne-am mutat în altă parte, într-o casă care fusese bombardată și pe care părinții o refăceau, la 37, strada Paris.

(…) La strada Paris îmi plăcea foarte mult peretele care delimita curtea de stradă, pe care într-o zi au vopsit un soare negru și au stricat toată frumusețea. Și atunci am început să zgârii cu degetul și adulții s-au speriat și au zis: „Doamne, nu fă asta, e simbolul Partidului Comunist.”

Când suna telefonul, îngălbeneau: să răspundem, să nu răspundem, ce să spunem? Adică și ca și copil simțeam teroarea asta.”

 

Ca urmare, în 1948, în încercarea de a scăpa de comunism și de atmosfera de teroare din timpul primilor ani de după război, și după amintita arestare și încarcerare a tatălui pentru mai multe luni în timpul anului 1947, familia Popa (compusă din părinți, Ervin Apostol și Ariana Popa, născută Gavrilescu, și cele două fiice, Ingrid Alina și Alda) a fugit din România trecând în mod clandestin granița cu Iugoslavia. Trecerea Dunării s-a făcut cu peripeții, în cadrul unui grup care număra 12 persoane: familia Popa, o altă familie (compusă din părinți și trei băieți) și trei bărbați care ajutau la conducerea șalupei, care au profitat de ocazie și au fugit și ei din țară.

Odată ajunși pe malul celălalt al Dunării, după un scurt moment de entuziasm, membrii familiei Popa au fost reținuți de sârbi și închiși în lagărele de la Kovačica și Zrenjanin. Condițiile de viață din cele două lagăre s-au dovedit restrictive și extrem de precare, atât din punct de vedere al alimentației, cât și al igienei atât pentru adulți cât și pentru copii.

 

R: Cum era hrana acolo (la Kovačica), ce primeați de mâncare, cum era viața de zi cu zi, ce făceau copiii, ce făceau părinții? Haideți să începem cu hrana.

I: Ne dădeau mâncare de trei ori pe zi. Dimineața ne dădeau câte o ceașcă de cafea de cicoare cu ceva zahăr, la prânz și seara o gamelă cu supă, un bol. Gamelă e cuvânt românesc?

R: Da.

I: O gamelă cu supă. Erau două feluri de supă: una era de orz, care îți umplea stomacul, cealaltă era de mazăre. În medie - că mi-a plăcut mereu matematica, că sunt profesoară de matematică -, număram și erau șapte boabe de mazăre, în fiecare bob de mazăre era un gândac, tot restul era lichid transparent. Deci eu scoteam gândacul și mâncam coaja cu restul. Atunci era o pâine, cam cum să spun, cam cu un diametru de 20 centimetri și era împărțită la persoane. Și cineva lua o sfoară și mergea de-a lungul diametrului și o împărțea egal, în nouă părți. Vă dați seama ce important era, și toată lumea se uita să vadă dacă o taie bine. Fiecare aveam a noua parte din pâine, deci era o pâine la nouă persoane. Și noi, copiii, aveam o parte întreagă din cele nouă.

Deci aveam pâinea, cafeaua de dimineață, supa de la prânz și supa de seara.”

 

După doi ani, au fost mutați într-un lagăr din regiunea Bitola (Macedonia) înainte de a fi eliberați spre Grecia. Referitor la acest lagăr, intervievata menționează o practică utilizată de gardienii lagărului de a înscena încercări de evadare, care se finalizau cu suprimarea fizică a deținuților implicați. Astfel, la data de 30-31 ianuarie 1950, familia Economu, compusă din soții Elena și Narcis și doi copii, Liliana și Sandu, a fost inclusă într-un grup de aproximativ 20 de persoane care, aparent, trebuia să părăsească lagărul pentru a se îndrepta spre Grecia. Eliberarea s-a dovedit a fi o înscenare și, în fapt, toți membrii grupului au fost uciși de gardienii lagărului. Se pare că scopul acestei practici era de a transmite un mesaj dur autohtonilor care ar fi văzut în fuga din țară o posibilă scăpare de comunism.

 

„Așa că a plecat grupul acesta, cu familia Economu și i-au pus să iasă pe fereastră, fereastra de unde dormeam. Unul după altul au trecut pe fereastră. Ultimul era un tânăr student de medicină, care s-a întors spre tata, și a zis: „Ce să fac, domnule Popa? Să merg, să nu merg? Nici nu am pantofi cu care să merg prin noroiu’ acesta”, și tata a zis: „Uite-te, mi-au rămas pantofi de la părintele” - să fi fost părintele Boștinariu, acela era catolic, nu știu – îi rămăsese o pereche de pantofi și i-a dat pantofii și a plecat. Și noi ne-am culcat, precum vă închipuiți, visând de Grecia.

Aveau să mănânce portocale, sardele, măsline… Ce vis!... Când ne-am sculat a doua zi dimineața, era o zi superbă și iarăși ne gândeam ce mănâncă ei în astă dimineață, ce noroc pe ei... și au venit țăranii la lucru și ne-au spus că au fost chemați în timpul nopții să facă o groapă să înmormânteze un grup de vreo douăzeci și ceva de persoane și ne-au descris hainele lor și am știut că era grupul care plecase în seara dinainte.

R: Dar oare de ce?

I: Cine știe? Dar o să vă spun mai târziu de ce. Adulții au zis: „Ce fel de mers în Grecia? Ați spus că mergeți în Grecia?” „Apoi au fost în Grecia. I-am dus în Grecia” când îi întrebau ce… de ce și ce făceau. Erau numai minciuni. Deci, au insistat că într-adevăr au fost duși în Grecia. Finalmente au spus țăranii, au venit, ne-au spus, au fost chemați, ne-au dat descrierea hainelor. Finalmente drujii au zis: „Da, e adevărat, da a trebuit să îi omorâm pentru că au încercat să fugă”. „Păi cum au încercat să fugă?... I-ați scos…” I-au luat ei…

R: Îi duceau în libertate, da.

I: „Păi dovada că au încercat să fugă e că au ieșit pe fereastră”.

R: Deci pur și simplu a fost un joc?

I: Un montaj. Dar vă spun pe urmă de ce. Deci au făcut montajul acesta, iar totul era numai minciuni, în fine, comunismul s-a bazat mult pe minciuni. Deci au plecat. Puteți să vă închipuiți cum ne-am simțit.

 

Detenția în lagărele iugoslave a luat sfârșit în jurul datei de 9 februarie 1950, dată la care, într-un grup de 13 persoane, familia Popa a pornit spre Grecia, de unde, prin Italia, au ajuns în Elveția, unde aveau mai multe cunoștințe. Ulterior, au petrecut doi ani în Franța, unde au început să-și refacă viața în condițiile în care spațiul și cultura franceză le erau familiare datorită faptului că Ervin Popa urmase un doctorat la Sorbona, iar Ariana Popa, rămasă orfană de mamă foarte devreme, fusese crescută de maicile de la Notre Dame Des Cieux și învățase limba franceză de mică. Ulterior, familia Popa a părăsit Franța și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, unde și-au refăcut viața după ce părinții și-au găsit de lucru: mama la Liceul francez din New York, iar tatăl la o companie textilă.

 

Ulterior, Ingrid Fotino s-a căsătorit și a urmat Facultatea de Matematică, devenind profesoară. În prezent Ingrid Fotino (n. Popa) trăiește în Statele Unite ale Americii, este căsătorită și are două fiice.

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Příběhy železné opony - Iron Curtain Stories

  • Příbeh pamětníka v rámci projektu Příběhy železné opony - Iron Curtain Stories (Virginia Ion)