Následující text není historickou studií. Jedná se o převyprávění pamětníkových životních osudů na základě jeho vzpomínek zaznamenaných v rozhovoru. Vyprávění zpracovali externí spolupracovníci Paměti národa.

Pokud máte k textu připomínky nebo jej chcete doplnit, kontaktujte prosím šéfredaktora Paměti národa. (michal.smid@ustrcr.cz)

Ion Diaconescu (* 1917  †︎ 2011)

The communist regime brought upon the Romanian people a life of misery, indigence, and fear. The thousands of people who endured the tortures from the prisons had indeed put up with a life of terror.

  • born on 25 of August 1917 at Botesti, Arges county
  • member of the National Peasant Party
  • he held office within Ministry of National Economy
  • was arrested on 5th of December 1947, being sentenced to 15 years of obligatory work
  • he experienced the harsh conditions of many prisons, among which Aiud and Ramnicu Sarat
  • he was released on November 30, 1962, being obligated to endure house arrest
  • after 1989 he occupied the office of president of the Christian-Democrat National Peasant Party

EXPERIENŢE CARCERALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

DIACONESCU ION

 

Dar, mă rog... mai am în familie oameni care... sigur că deţin... deci cu el, cu Marius pot aranja toată chestia asta...

Oricum, o să...

Şi până la urmă mă mai întâlnesc cu el? Nu mai există posibilitate?

Ba nu, va trebui neapărat să vă vedeţi, acuma o să vedem şi cum fa...

[...]

...simt eu aşa. Îmi daţi un semn dacă...?

Da, da, da.

Pentru început, aş vrea să fac o observaţie, pentru că între regimul puşcăriilor pe care l-am trăit noi şi regimul puşcăriilor de astăzi, este o diferenţă ca de la cer la pământ. Probabil că generaţiile noi, oamenii care n-au trăit acele vremuri şi când aud de puşcărie şi văd cum îi viaţa în puşcăriile actuale, îşi vor face o imagine absolut falsă, greşită faţă de ceea ce a fost regimul comunist. Acest regim comunist a adus atâtea lipsuri şi atâtea suferinţe poporului român, marii majorităţi a poporului român, nu toată sau toată lumea, au fost şi beneficiari, dar şi aia înseamnă milioanele de români, dar sutele de mii de români care în timpul ăsta au trecut prin puşcăriile comuniste, au avut într-adevăr o viaţă de groază; au avut atâtea, atâtea lipsuri, atâtea suferinţe. Pă mine suferinţele puşcăriei sau regimul puşcăriilor s-ar putea rezuma cam în următoarele puncte: întâi, foamete cumplită; ani de zile de foamete cumplită; al doilea, frig. Frig, frig, ierni făcute fără fel de foc, fără niciun fel de foc. Bătăi şi terorizări fizice, care - la fel frigul şi foamea - au fost generale. Bătăile erau pe categorii, pă... şi nu permanente, să-nţelege. Apoi, izolarea. Izolarea fantastică – să trăieşti ca-ntr-un mormânt. Şi mai a fost şi promiscuitatea, care... mă rog, este reprezentată prin acele tinete care stăteau în mijlocul celulelor şi-aşa mai departe. Dacă acuma m-aş gândi retrospectiv aşa, care perioade de vârf sunt reprezentative pentru aceste mari suferinţe care le-am enumerat, ar fi cam în felul următor: în ceea ce priveşte foametea, ea s-a inaugurat chiar de la ancheta de la Ministerul de Interne, din ’47, dar aia a durat numai 3 luni de zile; venisem cu forţe proaspete de-afară, am depăşit-o, dar a fost grea, cumplită şi-aia. Da’ îmi vine în minte permanent anii ’49-’50, când mă găseam la Aiud, în Zarca Aiudului, îndeosebi în Zarca Aiudului, unde a fost o foamete cumplită. Cumplită... oameni înnebuniţi de foamete, toată noaptea visau... vedeai că în vise mestecă aşa... câte întâmplări toate... suferinţele; una e să-ţi fie foame o zi-două-trei, dar ani de zile e ceva de groază. Ne-am umflat picioarele, nu mai... abia te târai. Frig, a fost în toată perioada... mi-adu cu groază iar aminte tot la Aiud, când ne-a adus lanţuri de la mină, c-am refuzat să mai lucrăm în condiţii din acelea nenorocite şi ne-a ţinut în lanţuri, tot în Zarca Aiudului, câte patru-n celulă, îmbrăcaţi în zdrenţe, acolo nu erau paturi, pă rogojină pe jos, cu lanţuri la picioare 6 luni de zile, adică din septembrie ’53 până-n martie ’54 – iarna, fără foc, în condiţiile alea; a fost ceva de groază iarăşi. Aproape nu-ţi vine să crezi. Aveam şansa că încă eram tineri pe vremea aceea, eram oameni de treizeci şi ceva de ani toţi ăştia, eram 81 de mineri aşa, aduşi acolo, ca recalcitranţi. În ceea ce priveşte bătăile, sunt reprezentative... aşa... faza aceea de reeducare de la Piteşti. Pe care, sigur, n-am îndurat-o toţi. Bătăi am primit în alte împrejurări, alte... dar ceea ce a fost o fază care într-adevăr trebuie să rămână tot în perioada aceea în analele suferinţelor şi tot ce s-a-ntâmplat; extinsă şi pe la Aiud, şi pe la Gherla câte ceva, dar baza a fost aceea de la Piteşti. Şi în sfârşit, izolarea. Izolarea fantastică, care să-ţi distrugă orice legături cu semenii tăi, cu familia, cu viaţa, adică să fii ca-ntr-un mormânt. Şi ilustrativ pentru treaba aceasta, pentru această izolare, este Râmnicu Sărat. Acest Râmnic Sărat - el la început am fost o închisoare obişnuită, judeţeană aşa, cum erau toate... nu ştiu de ce l-a preferat, cred că e construcţia lui cu celular, cu toate astea, că pe vremea lui Carol I nu erau deţinuţi politici – prima dată când apar deţinuţi politici e pe vremea lui Carol al II-lea, cu legionarii. Şi-acolo a fost închişi lotul... Codreanu nu Nicadorii, cu Decemvirii şi cu alţi legionari. De-acolo au fost luaţi aceştia 14 şi strangulaţi pe drum şi ucişi – peste un an de zile când, după asasinarea lu’ Armand Călinescu, în cin... în ’39 era, ’39 aşa, atunci a luat du pân’ toate lagărele astea legionari... unii... v’o 200 în total şi-au fost executaţi ca represalii. Şi de la Râmnic aci, tot în curtea... aşa se spunea, v’o 14 legionari au mai fost executaţi în incinta puşcăriei.

Ştiţi cumva unde-au fost înmormântaţi?

Cine mai ştie? Nu mai ştie... nu mai ştie, dacă nu ştim noi unde-i mormântul lu’ Maniu sau alţii pe care...

Hai s-o luăm... s-o luăm mai aşa...

Şi acuma... ca să ajung la Râmnic, la situaţia noastră. Deci în... s-a mai întâmplat un fenomen, ca să zic... în... ’53, după moartea lui Stalin (între timp, atuncea murise şi Maniu şi-a murit mulţi, mulţi d-ăştia duşi la Sighet, care era un fel de puşcărie de vârfuri politice, vârfuri democrate, de legionari nu erau printre ei, acolo) şi pân-aci în puşcărie nu se punea... era chiar şi în libertate mai ţiu io minte, nu se ascundea chestia aceasta, că ba... că a bătut şi că nu ştiu ce, din contră, era teroarea mare ca să nu faci, că să ştie toată lumea ce te aşteaptă. Atuncea, după ’53 cu schimbările de la Moscova, cred eu că ei au vrut să... s-au gândit că trebe să-şi refacă o imagine faţă de occident, cu care eventual să ajungă la o înţelegere şi atuncea trebuia ca toate aceste acte... lipsite de orice umanitate, de orice cutare, să nu fie cunoscute, să nu fie divulgate. Atuncea, în ’53, când ne-a adus în lanţuri de la mine, s-au pus obloane la toate puşcării... toate geamurile puşcăriilor, că toate puşcăriile s-au oblonit în aşa fel... dintr-o dată, ca izolare, nu mai vedeai... asta, cerul, nu puteai să te uiţi pân’ curte, dintr-o dată s-a făcut o carapace d-asta. Şi... ă... la Aiud... aicea, la Aiud – la Râmnicu Sărat a mai continuat, după chestia, episodul acela cu legionarii, în faza aceea, de prin anii ’47, ’48, până pân’ ’50 şi ceva, închisoare legionară, lagăr şi-aşa mai departe. Pă noi ce ne interesează – în momentul începând din ’55, când aci, la Râmnic, au fost aduşi supravieţuitorii lotului Maniu. Maniu murise, mai murise câteva du pân’ ei, rămăsese Mihalache cap de afiş, ă... Ilie Lazăr... ă... Penescu nu era în lot, era... a avut alt parcurs, Pogoneanu, Camil Demetrescu... cam ăştia erau...

Carandino?

Cine?

Carandino?

Carandino n-a fost în... nici nu ştiu dac-a fost a... la Sighet, eu cred că n-a fost. Şi-n tot cazul, aici la Râmnic n-a fost.

N-a fost.

N-a fost. Pentru că cred c-a avut o condamnare mai mică şi deja se eliberase poate. În tot cazul, ei au fost aduşi aci pentru că, după moartea lui Maniu, Mihalache a fost luat de la Râmnic... de la Sighet şi dus la Ministerul de Interne şi vreme de un an de zile s-a exercitat presiuni extraordinare asupra lui să dea nişte declaraţii: că se leapădă de Satana, că înţelege să... că a greşit, că ăsta-i drumul adevărat şi-aşa mai departe.

S-au făcut promisiuni: funcţii şi...

A refuzat categoric. A refuzat categoric şi el şi toţi, toţi din lot, că dacă da Mihalache, atuncea se făcea o breşă şi poate mulţi se mai asta, cutare... a refuzat categoric. Au dat acea declaraţie – a fost Tătărăscu, au dat acea declaraţie atuncea... Titel-Petrescu mai târziu niţel, a dat-o până şi Radu Gyr, am văzut-o în ziar, dar era... era deja târziu, ajunsesem deja în lagăr, pă Valea Călmăţui când am văzut în ziar declaraţia lui Radu Gyr. Ei - şi deci ei au fost aduşi din ’55 aci. În ’57 am sosit aci un loc de vreo circa 30 de inşi plecând de la Aiud; acolo, la Aiud, mai aduseseră – Coposu, de exemplu, l-a adus de la Gherla la Aiud şi p-ormă a mers cu noi. Pe alţii i-a adus de la Oradea, unde era o închisoare ţărănistă, nu ştiu tot aci şi am format un lot de vreo 30 de inşi. Care... în care eram noi... în general oamenii care avuseseră probleme şi greve şi bătăi şi nu ştiu ce, că înainte niţel, o lună de zile la Aiud, făcusem o grevă cu mare reuşită, în care au intrat vreo 700 de oameni; am iniţiat-o noi, din Zarcă, în Zarca Aiudului, unde mă găseam în izolare venit după o anchetă de la Cluj şi-aşa mai departe, nu spui istoria asta toată şi... pentru că era în puşcărie... se întâmplase, era după revoluţia din Ungaria şi era un spirit de... oamenii sperau... credeau că s-ar putea face ceva oarecum... în tot cazul, s-a pornit o grevă cerând drepturile elementare ale deţinutului, să primim pachet, scrisori, vorbitor – care nu l-am mai văzut dă când am intrat în puşcărie. Ereau moşteniri ale regimului burghez şi-am avut câteva luni de zile pachet, scrisori, vorbitor, după legea veche, p-ormă s-a terminat. Şi acest lot de 30 de la ţărănişti erau, din vechea conducere a ţărăniştilor: Adamescu, Puiu, Diaconescu, Bratu, Bărbuş... ă... acuma mi-i aduc minte imediat, că îi greu să reconstitui... au trecut... şi-alţii care erau... erau în organizaţia partidului şi deţinuseră poziţii importante: Coposu, care era secretar general adjunct, Boşca Mălin, Velţeanu...

Cornel Velţeanu.

Da. Victor Anca, Teodor Roxin... Şi deşi sunt mulţi, da’ nu pot acuma în expunere să-i memorez aşa pe toţi. Aşa. Pe lângă ăştia, aici s-o mai adăugat lotul care încă mai erau supravieţuitori la ora aceea din guvernul Antonescu: generalii Pantazi, Dobre, ministrul Pe... filozoful Petrovici... ă... un Tomescu, Neagu, erau până-n 10, 8-9 foşti miniştri. Augustin Vişa a fost cu noi în lot - şi el între timp fusese în Siberia dus şi adus de-acolo – Dobrescu, iacă-tă, a murit lângă mine şi tineret, tineri care acu’ se afirmau: Jenică Arnăutu, Ovidiu Borcea, părintele Balica, au mai fost şi episcopul greco-catolic Todea, pe care – eu, o parte din ăştia pe care i-am numit acuma, i-am întâlnit în dubă când am mers; alţii – nu i-am întâlnit în dubă, dar am aflat pe urmă, pe parcurs, că ar fi acolo, dar n-am reuşit să vorbesc cu ei sau să-i văd.

Cu duba v-au adus direct de la Aiud?

Poftim?

Cu duba v-au adus direct de la Aiud sau doar pe la Jilava?

Dubă... vagon-dubă, aşa-i zicea: dubă.

Tren, nu...

Vagon, cu vagon de cale ferată; cu vagon de cale ferată, la care ai... amenajat cu boxe de puşcărie, cu grătare, cu toate astea...

Care a fost prima impresie când aţi intrat în Râmnicu Sărat? Era ziua, era noapte?

Era noapte şi pântre crăpăturile că şi geamurile de la duba asta erau vopsite în negru şi nu vedeai nimic afară, dar mai se jupuise în câte-un loc şi prin crăpătura aia am zărit Râmnicu Sărat. Ştiam că există şi: Bă, aici am ajuns. Ne întrebam unde ne duce, erau fel de fel de supoziţii. Şi era noapte. De la vagon d-aci, cu un... de la gară, până la puşcărie cu dubă... acolo la dubă... cred că... nu mai mi-aduc aminte, poate, unul câte unul dac-am avut sau n-am avut ochelari negri, în tot cazul primul lucru când am văzut celularul n-am fost impresionat prea tare, pentru că faţă de Aiud, unde stătusem ani de zile, ăsta de la Râmnicu Sărat este o miniatură. Celularul de-aci de la Râmnic are 34 de celule, la Aiud celularul mare are 300 şi ceva, mai era şi Zarca cu vreo aproape 100, aşa că nu m-a impresionat; m-a băgat într-o celulă acolo şi de-abia aţipisem că bang - bătaia clopotului: era 5 dimineaţă. Cu ocazia aia a intrat gardianul şi mi-a spus programul: scularea la ora 5 dimineaţa. Imediat ce te scoli, să faci patul – patul era dotare din celulă, cele două tinete – una pentru apă, alta pentru necesităţi, un... o sobiţă de tablă acolo, prăpădită, într-un colţ, un pat de grătar de fier pe care era o saltea, un fel de sac de paie. Cred că era o pătură cu care ne înveleam. Cred că era. Altceva ce mai era... mai era şi-un scăunel mic, mic, cum îs scaunele la ţărani, la ţară, mici, în jurul mesei ăleia rotunde. Şi asta era toată dotarea. Şi mi-a spus imediat: Aranjaţi patul, întins cuvertura aia, pătura aia, şi de-aci încolo ai voie să te plimbi în această celulă de 3 metri jumate pe 2 metri (din care o bună parte era ocupată de pat), n-ai voie să atingi patul, n-ai voie să atingi pereţii (că ei erau conştienţi că se încearcă să se stabilească legătură cu asta), n-ai voie să faci niciun zgomot în celulă care-ar putea fi auzit în afară. Poţi să stai pă scaunul ăla mic, aşa, dar uitându-te spre vizetă, ca să te vadă în fiecare moment că n-ai aţipit, că n-ai adormit. La început, obişnuit, eram deţinut vechi la ora aceea, aveam 10 ani de puşcărie, zic: N-o să... în puşcărie, că aşa era, orice măsură dura 3 zile, ziceam noi, că p-ormă intrai într-un automatism d-ăsta. Din păcate, aci n-a prins figura şi a durat permanent. Şi p-ormă am văzut cum s-a schimbat peste vreo oră, nu mai ţiu minte, gardienii de tură, că era unu de zi unu dă noapte, noul gardian care venea făcea percheziţie, în fiecare zi făcea. Ce să perchez... că aia era tot ce se vedea pe tine, aveai nişte zdrenţe de asta... de haine vărgate (neinteligibil)... în... n-aveam gamelă lingură. Când... regimul alimentar cred că era acela de la toate puşcăriile la ora aceea, parcă dimineaţa se dădea un fel de ceai, aşa ceva, la prânz era o mămăligă făcută la tavă, ca nişte covrigei aşa...

Turtoi?

Poftim?

Turtoi?

Turtoiul propriu-zis a fost la Aiud, că era copt, ăsta nu era... era făcută la tavă şi... aşa, şi... o... ciorba obişnuită, arpacaşul, toate alea, dar important era... schimbat faţă de ce ştiam pân’ alte puşcării, în 6 ani de zile cât am stat acolo, n-am văzut niciodată un planton, un drept comun din ăsta care ne aducea mâncarea, n-am văzut. Ei veneau – n-aveai cum să vezi... puneau la fiecare uşă de celulă castronul cu ăsta şi după ce termina de făcut operaţia, pleca. Şi-atunci venea gardianul, deschidea uşa, întindeai mâna afară, tu n-aveai, nu ieşeai din celulă şi trăgeai chestia asta. După ce mâncai o juma’ de oră, iar la un semnal al lui cutare erai... îţi deschidea şi dădeai asta afară. Şi asta s-a repetat şi dimineaţa, şi seara cutare şi n-am zărit pă nimeni. Tinetele la fel: le scoteam noi până-n uşă tot acolo ’şa, (uşile se-nchideau după ce făceam noi operaţia asta), venea dreptu’ comun cutare şi p-ormă iar ne chema şi le trăgeam înăuntru. Ca să... scopul era să nu vezi pă nimeni, decât cei 3-4 gardieni care se roteau. Conducerea puşcăriei, Vişinescu care era maior cam aşa ceva apărea... ei se veneau şi se uitau, că nu era (neinteligibil) să inspectezi, când erau 30-40 în celulă, se uita pă vizetă: Băi, ce faceţi? şi cutare, da’ noi nu-i vedeam. Îţi spui chestia asta cu Vişinescu, că după ce m-am eliberat şi-am ajuns p-aicea şi stătusem şi prin Bărăgan doi ani, trecuse de când plecasem de la Râmnicu Sărat ani buni, mi-aduc aminte, am intrat să dau un telefon pă... undeva p-aci, prin centru. Şi când am intrat acolo, unu’ de la o masă care aştepta tot un telefon cu provincia, îmi face cu mâna aşa, un salut prietenesc. Îi răspund şi io: Măi, zic, p-ăsta-l cunosc, măi, cine dracu-i ăsta? Am fost cu el prin puşcărie? Îl cunosc, da’ nu-mi dau seama în momentul ăsta cine e. Când am ieşit de la telefon, el m-a chemat să mă duc la masa lui. M-am dus. Ce faci, domnu’ Diaconescu? Ce faci? – mă ştia. Nu ştiu dacă a zis domn sau... nu ştiu. Păi, zic, bine; iartă-mă, zic, te cunosc foarte bine, îmi dau seama că te cunosc, da’ nu ştiu acu’ cine eşti exact. Vai de mine, domnu’ Diaconescu, zice, eu care-am avut sub comanda mea atâţia deţinuţi nu ştiu ce şi te ştiu perfect, iar dumneata la Râmnicu Sărat 6 ani de zile ai avut un singur comandant şi nu mai mă cunoşti. Păi, dom’le, dumneata mă vedeai în fiecare zi de câteva ori. Eu te vedeam poate o dată pe lună şi erai îmbrăcat militar. Aicea mi-ai apărut un civil, eu... a trecut acu’ deja câţiva ani de zile, nu mai îmi... nu mai îmi dau seama, nu mi-am mai dat seama, am avut un lapsus, cutare. Zice el, aşa împăciuitor, zice: Aşa au fost timpurile. Zic: Timpurile le-a făcut oamenii. Oamenii au fost aşa. Cutare. Am mers niţel, l-am întrebat, i-am cerut eu, la ora aceea nu ştiam de Mihalache, dac-a murit sau n-a murit, ce ştie – nu ştia nimic, de unde, că fusese acolo, bătuse până-n ultimu’ moment. Deci regimul d-aci.

Spuneaţi – înainte să vorbim de regim, pentru că l-aţi pomenit pe Vişinescu, v-a făcut o primire când aţi ajuns acolo, să vă explice?

Unde?

La Râmnic.

Când? În prima dată?

În prima zi.

Nuu.

Nu a venit? Că de obicei aveau acest ritual.

Ne lua unul câte unul şi făceam transbordarea asta din vagonul dubă în maşina dubă şi p-ormă în puşcăria dubă, toate aşa, cu mare repezeală, e greu să mai reconstitui acum, au trecut aproape 60 de ani de-atuncea.

Încercaţi să-i faceţi un portret aşa, ca şi comandant.

Comandant... toţi erau până la urmă... executau orbeşte nişte ordine. E şi greu să i le faci procese acestora, pentru că aşa era dispoziţia.

Erau care erau mai zeloşi.

Siguri, erau mai zeloşi, mai nu ştiu ce... mi-aduc aminte de un plutonier cu care mă împrietenisem pân... cu celălalt, când eram pe la mină, şi vorbeam cu el aşa cutare, şi-mi spunea: Trebuie să zdrobesc, să lovesc cutare, nu ştiu ce... te uitai la el, c-o făcea constrâns toată chestia asta. Ei, domnule, aci la Râmnic, va să zică, afară de viaţa asta din celule, mort aşa, mai puteai o dată pe zi, da’ nu în toate zilele, să fii scos la aer, tot de unu’ singur, într-o curticică şi sub supravegherea unui soldat de-acolo, care nu-ţi dădea voie nici să te apleci, să iei ceva de jos, nici să încerci să te uiţi la el, nici să faci ceva aşa... şi încerca automat să te vânture acolo aşa douăzeci de minute şi-atâta tot. Şi câte-o dată pe lună te ducea la o aşa zisă baie, unde... te ducea, singur cu gardianu’, el da drumu’ la robinet 2-3 minute, Gata! închidea robinetul şi...

Apă caldă sau apă rece?

(râde) Amestecată, nu mai ţiu minte, cred că rece era.

Curtea de plimbare era în faţa închisorii sau în laterala din dreapta?

Uite-aşa e, vezi cum e T-ul...

...da.

...aşa, asta... este coada T-ului.

Da.

În unghiurile astea, d-aicea şi d-aicea, erau cele 2 curţi. Îţi arăt. Am p-aicea...

Astea le-avem şi noi, le-am găsit la Jilava, planul din anii ’50.

Cum?

Am găsit planul din anii ’50 la Jilava, în arhive.

Da, asta e. ... poziţionare... da’ nu mai am nimic p-aicea.

Da’ cum se intra în celular, în partea dreaptă?

Şi-n dreapta, Va să zică ai celular în faţă. Şi erau... celulele aranjate...

Pe-o parte şi pe alta...

...mama lor... nu-i asta... E, fac eu o chestie... aicea... Era... ăsta era T-ul. Celule, celule şi sus şi la etaj. Aici, în faţă, venea... mai... era grosimea asta era dată de lungimea...

Da.

...celulei. Şi aicea, când te scotea din asta, veneai, ocoleai pe-aicea...

Coborai pe scări...

...aicea; aicea erau urzici de la diverse alte clădiri, la care noi n-am fost niciodată, aici aşa-aşa. Şi-aici era o curticică, şi-aici era altă curticică şi-acea intrai tot pe-aicea, aicea şi-n stânga, şi-n dreapta.

Da.

Şi ne ducea când aicea, când aicea, că te-ameţea.

Da. În încăperile de-aicea, din anexe, ce erau?

Da’ cine ştie? Noi n-am văzut niciodată. Erau camerele, de fapt, am văzut planurile, d-aia, că le caut.

Da.

Camere comune. Astea erau celule de câte... normal, de câte 4 inşi ar fi trebuit să stea în celulă, noi însă am stat câte unul, iar camerele alea erau de câte vreo 15-20 de oameni, sunt cu paturi suprapuse, cu nu ştiu ce. Şi unde am intrat într-una, când m-a pornit de-acolo m-a dus întâi, m-a izolat o noapte într-o cameră din astea, c-atunci am văzut prima dată... restu’, nimeni, de câte ori mă uitam, dacă te-a scos vreodată la anchetă, da’ şi anchetele, se făcea... veneau în celulă peste tine; deci p-aicea sunt birourile, paza, administraţie şi camerele astea de dre..., de... comune, aşa.

Bucătăria...

Pe care noi... în gene... nu ne-a văzut nimeni, decât tot ei.

Bucătăria unde era, în ce parte?

Nu ştiai unde... Că una din ele era bucătărie, adică...

În subsol v-au coborât vreodată?

Poftim?

În subsol, în beci?

În subsol am fost când... am fost în vizită cu Coposu; am fost de 2 ori acolo şi ne-a dus, atunci vedeam subsolul prima dată. Subsolul... a fost folosit şi-acuma, îţi spun io acuma, că mi-a pove... în general, la subsol era pentru bătaie... unde respectivii deţinuţi erau... dacă erau mai recalci... nu ştiu ce, erau legaţi cu lanţu’ de... lanţ de-ăsta înfipt în beton şi bătut acolo. Dar, în general, acol’ se bătea, te lovea în celulă. N-o mai avut el timp să ducă, asta. Şi nu pe orice, şi pe Mihalache cât l-a buşit. Deci ăsta era regimul, dar acest regim ce însemna? Pentru noi, ăştia, care eram încă mai tineri atuncea, deci oameni până-n 40 de ani eram, încă mai puteai face faţă, da’ închipuie-ţi Mihalache la 80 de ani, cutare, şi bolnav. La un moment dat, n-a mai putut să... n-a mai s-a dat jos din pat; a intrat, l-a luat şi l-a trântit jos, pă podea era... nu, nu era beton, era o podea aşa de... şi i-a scos patul afară şi aşa luni de zile. Şi pentru că protestam când îl trânteau: Dă-i, buşeşte-l, loveşte-l, bate-l, nu ştiu ce. Şi în general, toţi bolnavi şi... deci, i-a chinuit în felul acesta. Noi... când am ajuns acolo, îmi spuneam eu: Cât o să dureze asta? Când tehnica din celelalte puşcării... ei însă mi-a atras atenţia: N-ai voie să atingi zidurile. Şi se uite pe chestia aia, deci cu multă prudenţă am bătut în celulă. Mi-a răspuns; mi-a răspuns, l-am identificat, era Corneliu Coposu, în dreapta mea; şi care nu ştia Morse, şi mi-a răspuns într-un alfabet primitiv, foarte greu. L-am învăţat Morse. Care era Morse la puşcărie? Morse, ştii, este o asociaţie de punct şi linie; punct şi linie. Punctul se-aude, da’ linia cum să se-audă, ţocănitul, nu se-aude, era greu. Şi-atuncea, încă din puşcărie o ştiam: punctul, linia. Dubleu’ erau linia. Uite asta... ăsta-i „a”, în Morse. Şi l-am învăţat Morse, nu ştiu ce, cutare, făcând referinţă cu alfabetul care-l ştia el, dar cu multă atenţie... că altă treabă n-aveai. El a făcut în dreapta lui acelaşi procedeu şi a dat de Puiu. Şi deja ne făcusem 3 inşi. Eu am încercat în stânga. Ăl din stânga mi-a răspuns... în alt alfabet. Îl ştiam şi pe ăla, îl ştiam, le asocia, că era foarte greu ăla cu care-am vorbit cu Coposu, trebuia ca să ajungi la sfârşitul alfabetului şi să baţi de 20 de ori, nu ştiu ce. Era „a”-ul, „b”, „c” şi foarte... atuncea ăia se împărţiseră în grupe şi nu ştiu ce era o tehnică. Şi l-am descifrat, dar l-am înţeles şi am înţeles că este şi o cheamă Ijie Javaq Deopsas. I-am spus şi eu cine sunt, n-a înţeles. Dăi, l-am mai luat eu, nimic. Mă ăştia mă presa, Coposu, ăştia: Măi, cine e dincolo? Şi stând eu şi mă gândesc: în fond cine, Ijie? Vezi, dac-ar fi în loc de „j”, „le”: Ilie. (neinteligibil) Ilie Lazăr. El eliminase pe „j” sau pe „k”, nu ştiu pă care, o inovaţie care deplasa tot alfabetul, îl dă peste cap. Deopsas însemna deputat, de fapt, că el fusese deputat. Şi în sfârşit, adaptez alfabetul lui, îi spun şi eu cine sunt, încântat şi îl învăţ şi pe ăsta Morse, că restul ştiau Morse. Dar... mai departe, n-a mai mers, pentru că... n-a mai răspuns. Deci făcusem 4 inşi aicea cu legătură şi de la Ilie Lazăr am aflat că Mihalache se găsea la etaj, deasupra lu’ Puiu. Noi eram la parter.

Pe stânga sau pe dreapta?

Pă stânga, că era Mihalache. Noi, tot pe stânga când intram, aveam celula unu era Puiu, a doua Coposu, a treia eu, a patra Ilie Lazăr, p-ormă nu mai ştiam, s-a-ntrerupt. Şi pân’ alte părţi, am mai făcut asemenea legături, ciocăni..., dar întâi de toate ciocănelile a început să ne prindă, stăteau la pândă, erau cu pâslari şi pedeapsa uzuală era de 10 zile de izolare, ziceau ei. Te izola de fapt de mâncare. De mâncare şi de sa... îţi lua salteaua aia de paie şi trebuia să stai, să dormi noaptea pe grătarul de fier. N-ar fi fost nimic... mâncarea, care şi-aşa era puţină, se reducea. Îţi da două zile ciorba fără mămăligă, ziua a treia mămăligă fără ciorbă. Şedeam 7-10-15 zile pedeapsă pentru asta. Şi dacă făceai nu ştiu ce, cutare, te şi buşea. Şi atuncea... da, şi nu puteai să te întinzi la toată puşcăria. Domn’le, care a avut ideea... am încercat fel de fel de mijloace, am mai încercat cu scârţâitul scaunului – că aveai, când ieşeai la plimbare, puteai să ieşi cu scăunelul ăla că nu puteai să stai în picioare şi unul a încercat ba să ciocăne el, ba să-l scârţâie în ritm de Morse... greu. Pân’ la urmă careva a avut această idee - nu se ştie cine: Morse tuşit. Tuşit, da’ să nu tuşeşti din celulă, pentru că orişicât, gardienii nu ştiau Morse, da’ sesizează ei că... adică nu ş... că-ţi faci măcar prezent... ei aşa au senzaţia, cum că-ţi faci prin tusea asta prezenţa, ca să ştie că eşti, că în viaţă nu ştiu ce, că şi-asta era interzis. Însă... deci, te scotea la aer 20 de minute şi te lăsa cu soldatul din prepeleac. Ăla avea dispoziţie să nu ia nimic de jos, să nu facă, să nu dreagă , da’ de tuşit n-a interzis, nu s-a gândit ei la asta. Tuşeai cât te plimbai alea 20 de minute, în ritm de Morse, şi ăştia toţi de la celule ştiau: Acu atenţie şi înregistrau şi p-ormă, când ieşeau la plimbare, îţi răspundea. Că timp era. Puteai o idee, o chestie s-o tuşeşti în vreo 2-3 săptămâni, nu contează. Am stat 6 ani de zile în condiţiile astea, vă închipuiţi. Şi... aşa au intrat în hora asta, v-am spus, Morse tuşit, erau cel puţin jumate, jumătate din deţinuţii de-acolo. Din această jumătate, activi ca să tuşească şi să spună, să se... erau vreo 5, următorii 5-6: Ovidiu Borcea, care era şi foarte tânăr, Puiu, Coposu, părintele Balica şi cu mine. De fapt, am fost printre cei mai activi. Alţii, mai din când în când, dădea câte-un semnal cum c-am auzit, că ştiu, că nu ştiu ce. Majoritatea. Alţii n-auzeau, nu s-au dus cu gândul, n-au mişcat. Cei bătrâni, în primul rând cum s-audă el nişte ciocăneli de-astea sau o tusă d-asta de-afară. Şi am... am mers aşa, tusea asta Morse tuşit, a fost ca o mană cerească, să zic aşa. Cred că la câteva luni după ce-am ajuns la Râmnic am introdus-o şi-a durat până-n toamna când am plecat eu şi pot să spun finalul: Ilie Lazăr îmi spuse... eu mă interesam de Mihalache. Îs rudă cu Mihalache, neam, am fost apropiat, cu familia, cu tot. Părinţii mei au fost şi ei la puşcărie şi nu ştiu ce, erau printre cei care au iniţiat partidul cu ani în urmă şi-aşa mai departe. Şi eram legat, îl văzusem sâmbătă şi ei au fost arestaţi duminică noaptea, mersesem cu el la ţară. Şi cum să fac, domnule, că acuma când s-asculţi ce auzi acolo, dacă nu vezi nimic, auzul... şi auzi tot, paşii, uşile deschise, îmi dădeam seama că s-a deschis o uşă de la etaj, la cutare, gardienii umblau cu pâslari, ca să ne surprindă, da’ totuşi şi fâşâitul ăla mărunt începusem să-l prindem, cutare. Foarte interesant e fenomenul ăsta. Şi, dom’le, să pândesc când îl văd că-l scoate pe Mihalache la... vedeam că la celula lui, cutare. Da’ cum să fac? Geamurile, sus. Ai văzut, geamurile sus...

Da.

Şi cu grătar, cu oblonul oblonit şi nu ştiu ce. M-am căţă... suit pe pat repede, da’ şi foarte atent, v-am zis şi cu pâslarii, acuma. Şi tot cazul, trebuia să fie ceva de ordinul zecilor de secunde, că riscul de-a te prinde... am ajuns, m-am căţărat pe geam şi pân’ crăpătura oblonului l-am văzut pe Mihalache domnule. Am rămas şocat, pur şi simplu. Mihalache pe care-l ştiam eu: viguros, foarte solid, bine arăta, părul castaniu, cu asta, plin de viaţă, cutare, acuma se târa un prăpădit de bătrân, alb ca varul, cu capul băgat aşa între umeri şi abia târşâindu-şi picioarele. Trecuseră 10 ani fix de când ne despărţisem, dar ce ani... mai ales pentru el, acuma - când a murit avea 80... avea şaptezeci şi... cinci de ani, nu ştiu cât era atuncea, 76. Am sărit repede jos, cutare, extraordinar, domnule, zic, ce să fac io acum pentru omul ăsta, zic, i-ar face sigur plăcere să vadă că nu l-a uitat lumea, că mai ales pe mine mă ştia bine, zic, să vadă că e şi cineva din familie aici, cutare sau nu ştiu ce. Să-i dau un semn de viaţă, că mai multe ce pot s-ajut? Şi... iar am pândit tot aşa momentul şi m-am căţărat şi am strigat: Aici Nelu Boţeşti (ţin minte ca acum). Nelu Boţeşti. Totu-i bine! Pa! Io am sărit repede la loc. De ce ziceam Nelu Boţeşti? El cu Nelu Boţeşti mă ştia precis cine sunt. Dar gardienii care eventual auzeau, Ce, ce-i, mă, cum, mă, care, cum, care-a strigat pe-aici, nu ştiu ce. N-au sesizat, că ei erau prin ’năuntru’ holului, în convorbirea era între celulă şi exterior. Şi Mihalache a înţeles, că pe urmă putea să facă rotocoale şi când trecea pe sub ferestre, încetinea pasul şi aproape se oprea, şi-aştepta şi nu ştiu ce, Băi, ce să-i mai spun? Vreme de câteva luni de zile, un an de zile poate, de multe ori, că el era scos mai rar la plimbare, i-am transmis mesaje în felul acesta. Prin ciocăneli nu se putea, pentru că el era şi la etaj şi n-auzea, da’ e cert că el a auzit toate astea. Mi-a spus Coposu, care odată a fost izolat la etaj şi-a fost lângă Mihalache şi-a reuşit, prin alfabetul ăla care i-am spus, care-l ştia şi Ilie Lazăr, că-l ştie şi Mihalache, a reuşit să-i spună câteva cuvinte şi ştia de noi că suntem acolo. În tot cazul, el, după ce-am avut aceste prime contacte, să zic aşa, într-o zi, linişte, a bătut tare în uşa lui şi-a început să strige: Aici Ion Mihalache. Sunt torturat că nu vreau să dau declaraţiile mincinoase care mi se cer! Sunt bolnav, mi se refuză medicamentele, sunt cutare, nu ştiu ce, şi-n timpul ăsta se-auzea, lacătul se desfăcea şi-a pătruns gardianul înăuntru, s-au auzit buşituri, gemete, chestii şi de-atunci au început să-i scoată patul afară şi chestii d-astea. Deci Mihalache făcea referinţă, că declaraţiile mincinoase care i se cer, cum i-a dus pe urmă din ’53 până-n ’55 pă la Securitate, prin Bucureşti, pe la Ministerul de Interne şi-a încercat să le... să-i facă să dea declaraţiile alea care le-a dat şi Tătărescu, cutare, că regimul e salvarea, că nu ştiu ce, cutare. Şi pentru c-a refuzat aia, era torturat în felul acesta. Aşa a continuat viaţa în Aiud, care... în Râmnicu Sărat, le încurc... aşa, a continuat ani de zile. Cu... a fost o perioadă scurtă când au venit mai mulţi oameni decât aveau ei disponibil şi ne-a masat câte 2, pentru câteva luni. Şi eu am căzut în celulă cu Velţeanu.

Cornel Velţeanu.

Cornel Velţeanu, care mi-a făcut plăcere, dar... adică s-a izolat, se făcuse un grad... s-a făcut un progres extraordinar, că de unde să ai pe toată lumea, acuma totuşi reuşeam să mai am un semen al meu tot din... şi el nu ştia mai mult decât mine... şi atuncea m-am şi îmbolnăvit rău, cred că le făceam impresia că n-o mai duc mult, am început o gripă de-alea spaniol, ce-oi fi făcut, că a murit acolo, chiar deasupra noastră – celulii noastre, a murit generalul Dobre, de gripa aia, şi eu eram foarte rău şi o dată la câteva săptămâni mai venea un doctor din ăst           a. Şi am cerut, Dom’ne, faceţi ceva, că nu mai pot, cutare. Şi mi-a... mi-a spus după un timp că a făcut raport să mă trimeată la Văcăreşti. Şi... după ce mi-a făcut raportul ăsta cutare, mi-aduc aminte ca acum, Corneliu Velţeanu, cu care mă împrietenisem şi care-mi povestea câte lucruri de la el din sat, din Ardeal, zice: Măi Nelule, zice, tu văd că eşti om curajos şi deci poţi să suporţi... eu am înţeles din felul ce-mi spunea doctorul, de felul cum te mai... că tu ai cancer. Eu ştii că mă pricep – el, prima lui soţie murise de cancer şi el de teamă să nu se contamineze, nu ştiu ce, studiase şi era... şi într-adevăr cunoştea fel de fel de chestii. Deci aşa că Dacă pleci acu’, probabil că nu ne mai vedem. Spune dacă ai ceva de transmis la familie. Parcă îmi citea o sentinţă de condamnare la moarte, eu nu mă gândeam chiar să mor. Zic: Mă, ce să mai le spun? Nici nu ştiu dacă ei mai trăiesc sau cutare, tot cazul dacă vor veni vremurile alea, spune să-mi caute osemintele pe-aici, pe unde or fi şi să mi le îngroape în sat acolo. Asta, probabil ca să cer ceva. E, a mai durat câteva săptămâni, m-au dus la Văcăreşti. La Văcăreşti, egal cu zero, tratamentul şi toate alea, dar între timp cred c-a fost faza gripei, trecuse iarna. Acolo... am scris eu în cărţile mele de amintiri, mi-aduc aminte... erau vreo 4-5 în camera aia care... toţi pe moarte. Mi-aduc aminte de un vrâncean, ţăran vrâncean, l-au adus târâş, că nu putea merge, avea ciroză în ultimul hal. L-au adus cam pe joi dimineaţă şi până luni nu s-a... n-a venit nimeni să-l vadă. Şi pă luni... el la minte conştient, vorbeam orice... m-a rugat... Am fost la el şi mi-a spus aşa: Eu am să mor în noaptea asta, că văd eu că nu mai pot. Zice: Am rugăminte, că vă văd... (că restul erau întâmplător oameni mai simpli prin celulă)... eu vă văd pe dumneavoastră că ştiţi mai multe, nu ştiu ce. Dacă reuşiţi să ieşiţi vreodată de-aicea, să anunţaţi pe ai mei că am murit aicea, cutare şi nu ştiu ce. Şi mai am altă rugăminte: că dacă mor, să n-anunţaţi imediat gardianul c-am murit, lăsaţi până dimineaţa, pentru că dacă mor, ăştia mor şi imediat te dezbracă, (că efectele erau ale puşcăriei)şi te duce în pielea goală la morgă şi eu-am auzit - zicea el – că se mai întâmplă ca muribunzii să-şi revină. Şi închipuie-ţi ce groază ar fi pe mine să mă trezesc (că morga era plină de cadavre) să mă trezesc printre cadavre acolo, aşa că lăsaţi până dimineaţa, că până atunci s-alege, nu ştiu ce. Nu mai ştiu, Nistor, nu mai ştiu, pe vremea respectivă am vorbit, am căutat să-l încurajez, da’ ce să-l încurajez, că n-a apucat noaptea, chiar atuncea a intrat într-o criză, am chemat, am bătut, a venit o sanitară, n-a făcut nimic decât: A, lăsaţi-l, că moare şi i-a închis ochii şi-a murit. Da’ m-a înduioşat aşa cu ce grijă avea el ca... cu toată chestia asta. Ei, când am venit înapoi după vreo 2-3 săptămâni la Aiud... la Râmnic, n-am mai nimerit la Velţeanu, nu m-a mai dus acolo, că între timp se refăcuseră locurile şi l-au mutat pe partea cealaltă, din dreapta, tot la parter, cam în dreptul celulei care era a lu’ Coposu. Deci am stat acolo, în astea două celule, până... întâi asta, aicea, a treia şi-ncolo a două, din partea aceea. Şi pân’ la sfârşit aşa am stat acolo. Dom’le...

Cu Cornel Velţeanu cam cât aţi stat?

Cu Cornel Velţeanu cred că am stat până... în funcţie de condamnare... eu am impresia că avea tot vreo 15 ani, ca noi.

Dar în celulă, cam cât timp aţi stat împreună?

Vreo 2-3 luni. 2-3 luni, cam aşa.

Nu vă cunoşteaţi dinainte? Şi el era membru al PNŢ-ului.

Ba da, ne cunoşteam, ştiam de el, era nepotu’ lu’ Dobrescu. Era, îl cunoşteam, auzisem de el, el ştia de mine, da, cum să nu. În final... povestea aceasta a tuşitului, Morse tuşit. Îi dau importanţă, c-a fost singura manifestare... ce înseamnă că trăieşti? Relaţii cu semenii tăi, cu cutare. Dacă nu ai nici-o convorbire cu nimeni, nimic, trec anii şi nimic, cutare, eşti mormânt. Exact ca-ntr-un mormânt. Şi Morse ăsta tuşit, aşa primitiv cum era el, închipuie-ţi dumneata ce greu era să tuşeşti... pentru o literă trebuie câte o cascadă de-asta de tuşituri, pentru un cuvânt îţi trebuie atâtea cascade... şi pentru o idee, câteva, o frază, îţi trebuie câteva sute de tuşituri. Şi închipuie-ţi, când ieşeam dimineaţa la plimbare, eram epuizat. Da’ era singura modalitate de-a trăi. Şi într-o dată la... în... era în toamnă, plecase Coposu, care a fost 15 ani, da’ el fusese arestat înainte, arestat odată cu Tămădăul, şi deci era în ’62, pân în iulie a plecat Coposu. Şi plecase Ilie Lazăr, plecase câţiva mai înainte. Velţeanu nu mai ştiu minte când a plecat, că nu mai...

V-aţi mai întâlnit cu el după aceea?

A, m-am întâlnit...

...a trăit la Paris...

...l-am întâlnit în libertate pe urmă. Da, şi mi-aduc aminte, într-o bună zi, era prin toamna lui ’62, când eu ştiam că în jur de 1 decembrie împlinesc cei 15 ani şi o să trebuiască să mă duce undeva, cum îi dusese şi pe ăilalţi. Şi... Ovidiu Borcea ne tuseşte câteva cuvinte: Opriţi tusea, suntem urmăriţi. Da’ tuşeşte în franceză. În franceză, închipuie-ţi, să transmiţi Morse tuşit în franceză, în puşcărie, cutare. Da’ am înţeles dintr-o dată, înseamnă că s-a... e ceva periculos. Ce se-ntâmplase? Ei până la urmă din ani de zile, nu ştiu ce, cutare, au descoperit că tusea asta, care-i înnebunise pe toţi, că unii mai făceau imprudenţa că tuşeau şi din celulă, spunea câte un „da” sau „nu” la un răspuns – că aia a fost greşit, că nu trebuia... şi atuncea ei a descoperit da’ aşa cum se întâmplă la puşcărie, nu vine cu anchetă, cutare, întâi caută să stoarcă tot ce aicea, să spui o amintire în sensul ăsta şi... a adus un specialist care cunoştea Morse şi stătea la uşa aia pe unde ieşeam noi, intram în curte şi nota toate convorbirile astea ale noastre, dom’ne, care... ce puteai să spui în nenorocirea aia? Da’ ei cine ştie ce puteau să găsească şi când a ajuns la chestia asta, da’ ăla nu ştia franceză... nu ştia franceză, a fost încurcat şi... într-o şmecherie care... şi-atuncea ei n-a mai avut răbdare şi l-a luat pe Ovidiu Borcea, l-a dus, povestea Ovidiu Borcea în ciocăneli din astea, că l-a dus la subsolu’ ăla şi acolo l-a bătut cu cureaua pân’ la sânge Vişinescu să spuie cu cine-a vorbit şi ce-a vorbit. El a negat totu’ şi bănuind că el a vorbit cu unu’, cu un vecin de-a lui, că cum să-şi închipuie ei că noi cu asta eram în legătură cu toată puşcăria asta, aşa, l-a... l-a mutat de acolo, ca să-i strice rostu’ şi l-a adus, culmea, lângă mine, celula din dreapta mea, a treia, care între timp era goală, că în partea ailaltă murise respectivu’. În aia cred că murise şi Jenică Arnăutu, când... când... cu ani înainte – asta era în final. Şi el mi-a reuşit, Ciorbea, să-mi spună chestia asta... ăsta, Ciorbea, Borcea să-mi spună, nu ştiu ce... Şi mă gândeam cu groază atuncea: Mă, dacă io plec acuma şi unde m-o duce – bănuiam că mă duce în vre-un un lagăr de-ăsta, domiciliu obligatoriu – dar, zic, ăştia care rămân au pierdut şi pâinea asta cea de toate zilele, cu această legătură cu Morse, că nu se mai poate face nimic. Da’ noroc că ea n-a mai ţinut mult, asta era prin octombrie ’62, eu am plecat pe la 1 decembrie şi în februarie, 5 februarie ’63, la două luni după asta a murit Mihalache şi prin martie-aprilie a închis închisoare. Şi-adică a făcut figura care-a făcut-o şi la Sighet: ca să se şteargă urmele, să nu se mai să ştie nimic, a închis-o pur şi simplu şi pă care mai rămăseseră supravieţuitori şi cutare, care nu le expirase pedeapsa, i-a împrăştiat pân’ asta. Mai mult decât atâta, s-au apucat şi au făcu... au dat această puşcărie Ministerului Agriculturii, care-a făcut un aprozar. Iar când acu’, la Revoluţie, aprozarul s-a privatizat. Aşa când m-am dus cu Coposu zic: Mă, hai să vedem şi noi nenoroceli. Să vedem unde-am stat, că noi nu... am stat, da’ n-am văzut acolo nimic. Şi am aflat atuncea, cu ocazia că acolo e un proprietar particular şi toate camerele astea pe-aici prin faţă, care le vedeai mata, erau ocupate cu magazii de bagaje, chestii, ustensile. Totul era aşa, ca o debara a unei întreprinderi agricole. Ce să fa... în primu’ rând, mă uitam cu curiozitate multă, zic: Uite, mă, aici am stat... cum era? Era aşa – mai făcuse unele modificări (neinteligibil) să facem ceva, pentru că ai depus atâtea suferinţă aicea... aşa, când o povestesc, maniera asta şi cu tusea asta pare o joacă de copil, ne-am amuzat. A fost condiţia de viaţă, că dacă să ţie... stai o zi, două, o lună, da’ să stai ani de zile şi să nu fac, să nu vorbeşti, nu faci nimic, sau să vorbeşti decât: Cum te cheamă, bă? şi nu ştiu ce, ţi-aruncă din fugă nişte cuvinte şi câteva înjurături. Coposu spunea şi eu am avut acelaşi gând, când m-am dus, am ajuns pe Bărăgan, unde era şi el. Şi a avut dificultăţi şi io... am avut dificultăţi de vorbire şi făceam gafe, răspundeam aiurea şi nu ştiu ce. Adică lăsase urme foarte adânci şi noi totuşi mai ţinusem legături. Îmi închipui, Nicu Adamescu, bunul meu prieten, care n-a făcut, nu s-a implicat în nici-o legătură din asta, când am venit şi l-am găsit după ce-am terminat cu lagăru’, în ’64 l-am întâlnit, Nicu Adamescu nu mai era zdravăn. Nu mai... nu vroia să vorbească nimic despre puşcărie, de nu ştiu ce. Mi-am făcut datoria şi nimic mai mult. Era... numa’ n-aveai, nu mai erau... din izolarea aia fantastică. Ei, în... deci am discutat cu Coposu şi am zis: Mă, să facem ceva, şi el luase iniţiativa cu Sighetu’, să facem şi noi ceva, că asta a fost o continuare a Sighetului. Voi, care-aţi supravieţuit, au supravieţuit asta, de exemplu, printre alţii, am mai spus episodu’ ăsta... când a murit Groza, Groza a lăsat testament... a cerut... l-a chemat pe Gheorghiu-Dej la el şi i-a spus: Domnule, fă-mi o înmormântare creştinească – el era băiat de popă şi nu ştiu ce cutare. Gheorghiu-Dej a zis: Bine, dom’ne, fac înmormântare cu toţi episcopii la un loc nu ştiu ce. N-a făcut obiecţii. Şi dă un decret de-ăsta de amnistie, că eu îi am pe conştiinţă, cât eu eram preşedinte am băgat atâţia, ăştia care mai sunt prin puşcării, ăla a refuzat categoric, pân’ la urmă, că hai ca să se înţeleagă, i-a zis: Faci dumneata o listă de 10 inşi, prietenii dumitale, şi-i graţiez pe ăia, altceva nimic. Şi el a făcut o listă de 10. În tot cazu’, pă 3 i-am identificat, atuncea poate-i ştiam pe toţi, da’... era Aurel Dobrescu, care-a murit în celula din stânga mea, şi care era unchiul lu’ Velţeanu, sora lui Dobrescu era mama lui Velţeanu, erea profesorul Petrovici, fost ministru al şcolilor – ăsta, Groza, a fost pe vremuri ministru în guvernul averescan şi ăştia pe care îi... mulţi din ei, erau... Petrovici, care-a fost cu el ministru în guvern... Ziaristul Vasilică Munteanu, de la Braşov, cu care eram prieten şi Ilie Lazăr, nici acum nu mai îmi dau seama... ştiu că era prieten cu Groza, dacă a fost şi el pe lista lui Groza sau n-a fost, în tot cazul şi... Dobrescu, şi Lazăr dac-a fost sau refuzat, că, am uitat să spui, Gheorghiu-Dej, după ce-a murit ăla, cică: Hai, dom’ne, să-i fac lista şi i-a chemat pe toţi ăştia 10 şi i-a luat: Să dai declaraţii că te lepezi, că faci, că dregi, că nu ştiu ce. Nu dau, dom’le. Numai care-au dat declaraţie, adică iar a fost un... o promisiune, un... condiţionată. Şi Dobrescu n-a dat şi-a murit acolo, alături.

Puteţi să detaliaţi despre moartea lui, să spuneţi mai multe lucruri?

A cui?

A lu’ Dobrescu.

Nu ştiu nimic. Deci eu pe urmă am reconstituit c-a murit... ce să ştii. Acuma, vezi, povestea asta a mea trebuie să o iei în... nu în... aşa, în forma asta cu chestie, cu tuse, cu Morse, în tragicul ei, în toată ne... durerea ei. Este lupta pentru supravieţuire a unor oameni băgaţi într-o groapă şi pusă o lespede deasupra. Şi ani de zile să lupte, să tră... să iasă de-acolo şi să trăiască, aşa a fost, asta înseamnă izolarea. Că ei, în fond, putea să găsească orice altă formulă cutare, dar asta a fost destinată aşa, dacă... când ieşeam din celulă, să mă ducă la aer, dacă întâmplător erea v’un... unul care făcea curăţenie sau ceva pân’ holu’ ăla, îţi punea ochelari negri, să nu vezi, n-aveai voie să vezi altă fiinţă omenească: te ducea, te băga în curte. N-aveai voie să faci nimic, când intra cineva la tine-n celulă, obligatoriu te-ntorceai cu spatele la uşă şi faţa la perete şi dracu’. Numai dacă respectivu’ zicea: Pssst! sau Bă!, nu ştiu ce, te întorceai. Dacă nu, nu ştiai cine-a fost la mine? Aşa degradare a fiinţei umane, ce bătaie de joc în toate astea. Ce să mai spui...

Medicamente aţi primit vreodată cât aţi fost acolo?

Păi, cât eram atuncea în criza aia, mi-a dat, că... mai nimica tot, ce ne-o fi dat ei, v’o două... atuncea că-mi zicea eram acolo, că mori, că nu ştiu ce, mi-a fi adus ceva, da’ practic a vrut Dumnezeu să supravieţuiesc, că altminteri... de la ei greu.

Spuneaţi că atuncea când aţi ieşit, când a ieşit Mihalache la plimbare, aţi strigat: Nelu Boţeşti.

Da.

Boţeşti ce reprezenta?

Comuna mea...

...de unde eraţi...

...lipită de comuna lu’ Mihalache. Şi el venea des la noi, acolo. Da’ aşa dacă spuneam Nelu Diaconescu, cutare, nu se mai duc ei să caute-n scripte că ce voce s-aude (neinteligibil).

Aţi fost bătut în Râmnic?

Am fost în puşcă... aicea am fost lovit aşa, da’ de câte ori cădeam, circa de vreo 10 ori în aceşti 6 ani am avut pedepse de-alea de câte 10-15 zile şi când eşti la pedeapsă, te scotea afară, te lovea, îţi da şi câteva să ţii minte. În... bătăi multe am primit la mină când am fost, c-am făcut grevă şi-astea, am primit şi-n alte împrejurări, la primele anchete, am fost... am stat la Cluj în ’55 şi din ’56 până-n ’57; în ’56, în iulie, m-a scos din fabrică de la Aiud, pentru că am vrut să iau legături cu exteriorul, n-am fost cuminte şi multe peripeţii ne-a prins şi-am fost în anchetă la Securitatea Cluj, dus de directoru’ Koller.

Ştefan.

Colonelu’ Koller. Cu Securitatea, cu maşină, nişte ochelari negri şi mă durea, mă înnebunise capu’, că mă strângea cu cătuşe la mână. M-a dus şi m-a ţinut... am stat la Cluj din iulie până-n decembrie, la Securitate. Ancheta a durat puţin, vreo lună şi ceva, două, că n-avea ce să scoată mai mult de-atâta, că eu mă ferisem să mai fac legătură cu familia, c-o mai păţisem o dată, de când eram la arestare şi-arestase pă mulţi din familie, că făcusem o legătură. Acuma n-am... da’ eu patronam... ăştia ne aducea ziare, nu ştiu ce, cutare, am uitat să spui, în puşcărie la început ne da ziare, ne da Scânteia, ca să ne educe, da’ începând de prin toamna lui ’48, când a ţinut Churchill un discurs în care cerea Război acu’ imediat împotriva lu’ URSS, că ăştia pun mâna pe bomba atomică şi p-ormă nu mai avem ce face cu ei şi noi... fierbea puşcăria. Bă, gata, gata. Ei au sesizat asta şi cutare şi ordin pă toată ţara din acel moment S-a terminat cu ziarele şi cu tot, că nu se reeducă bandiţii ăştia, şi... aci... că mă întreba pă unu’: Puteai să scrii? Ce să scrii, bă, că dacă ţi-a găsit o bucăţică de hârtie sau un creion te bătea de te deznoda, că ai spart toate canoanele şi toate astea. Deci, io am în felul ăsta al meu de-a prezenta mai uşor, da’ toată a fost o tragedie, toată chestia asta, suferinţe extraordinare.

La Râmnic vă aduceţi aminte de vreo sărbătoare, eu ştiu, de un Crăciun, de vreun Paşti, care să aibă ceva mai aparte?

Da, aicea spun o poveste, o poveste ca să... Popa Balica, la un moment dat – da’ târziu, asta a fost prin ’60, ’61, nu mai ştiu când – zice: Să mă urmăriţi, vă dau o formulă să calculaţi când e Paştele. Pentru că noi acolo, în puşcărie, când mi-aduc aminte când ne-a arestat prima dată, la Interne eram arestat, am văzut pă peretele celulei calendare făcute de-alea şi cum trecea ziua să te... şi pe urmă am făcut şi eu repede zic: Bă, că încurc zilele. Da’ pe urmă mi-am dat seama că nu încurcam deloc. Şi în puşcărie n-am încurcat niciodată, că n-aveai altă... şi ştiam: azi e marţi, mâine-i atâta, atâta cutare. Ştiam lunile cum merg şi care e de 30, care 31, da’ Paştele nu ştiam cum să-l calculez şi nu ştiam noi să... şi n-aveam... şi popa Balica zice: Urmăriţi-mă, că vă dau o formulă. Şi ne-a dat o formulă, care erau nişte operaţiuni d-astea făcute de un matematician francez, făcute... ţinuse el seama de... că ştii care-i formula Paştelui: Paştele este prima duminică de lună plină după echinocţiu’ de primăvară şi dacă este catolic, şi după... şi dacă-i ortodox, şi după Paştele evreiesc, că era restricţia asta, să nu fie la un loc cu evrei. Şi făcând el operaţii de-astea de... ţinând seama de ciclul lunii şi cu soarele ăla cutare... n-aveai multe, vreo 4-5 împărţiri d-astea şi operai cu restu’, totdeauna operai cu restu’, îţi cădea fix, calculai şi Paştele ortodox, Paştele catolic. Am calculat şi noi ăştia care... Puiu când a auzit... a, popa Balica zice aşa: Dacă vreţi, vă spovedesc de Paşti. Zic: Foarte bine, încântaţi noi, cum să nu... el făcea la el în celulă sau aşa cutare, în gând aşa bolborosit rugăciunile obişnuite care se fac înainte de spovedanie, la un semnal a lui, care semnale? Noi fiecare ne luasem câte-o literă din asta, care era semnalul nostru, că era greu să spui tot cuvântu’ şi-asta o puteai şi din celulă. Eu aveam pe „N”. „N” este linie-punct. „A”-u este punct-linie, asta era linie-punct. Acuma nu mai pot (tuşeşte): ăsta e „N”. E, atâta tot. Şi-ăla ştia. Şi... el probabil că îi dădea astea, el te pomenea cutare şi te dezlega, iar tu spuneai, trebuia să-ţi mărturiseşti în gând toate păcatele. (neinteligibil) Şi mi-aduc aminte bietul Puiu, zice: Părinte, vreau să şi mă-mpărtăşeşti! (râde) şi popa zice, a răspuns că aia n-are cum s-o facă, că ritualul obligă să fie de prezenţă, să fie cutare, cutare şi cutare, n-a putut face. Deci, iacă-tă, până acolo a mers, că în aceasta... ne-am spovedit şi-am avut o viaţă creştină.

Vă rugaţi dimineaţa, seara? Individual vorbesc.

Păi, colegi şi cu... (râde) cred că da, în tot cazul eşti... găseai, aveai timpu’, răgaz şi-mi făceam şi cunoşteau, eu sunt băiat de preot, şi-aşa că ştiam foarte... şi mulţi preoţi în familie, ştiam toate rugăciunile, nu ştiu ce şi era... în general, în general, lumea în puşcărie se gândeşte... şi nu la aşa... cum fac unii dintr-o formă, zice: Mai ştii? Nu ştiu ce cutare. E credinţa... este mult... dominantă în viaţa puşcăriilor. Povestea unu’... în puşcărie odată, că el fusese procuror sau judecător militar, ceva de-astea, procuror... şi avusese în timpu’ lu’ Antonescu un conflict... a, da, Aramă îl cheamă, cu generalu’ Aramă, care-i fusese comandant acolo la Craiova, unde erau ei şi care... era... mă rog, cu care s-a avut rău şi care, zice, la slujba de Bobotează din anul nu ştiu care, când încă se făcea slujbă de Bobotează şi la... se ieşea la râu nu ştiu ce, dar era... venise comuniştii şi era faza aia ’47, ’48, când a venit popa cu, la ramă, cu botezul, cutare, i-a dat peste mână, peste aia, cutare, aşa, în văzul la toată lumea, să arate el la Partidul Comunist că de fapt aia-i o aiureală şi el nu crede în aşa ceva. Când ăsta ajunge la puşcărie şi el ajunge la puşcărie, acuma se trecea pân’ Jilava – şi eu am trecut – şi să stea până când îl repartizează, era o puşcărie de tranzit asta şi l-a băgat într-o cameră mare, unde erau numai foşti ofiţeri şi el fost ofiţer – Firu-l chema pe ăsta: Nea Firu, bine-ai venit, şi nu ştiu ce, cutare, l-a primit cu... erau v’o 200 de inşi în cameră, cu mare veselie. La un moment dat, dintr-un colţ care era îngenuncheat, unu’: Domnilor, aţi putea să aveţi mai mult respect pentru rugăciunea unui om, că el se ruga acolo. Când mă uit la el, era Aramă, care ajunsese şi el tot la puşcărie. Adică, acuma io cred că... când a fost sincer, când a dat asta sau când...? Cred că suferinţa, pân’ la urmă, vrând-nevrând, te-ndeamnă să ajungi chiar aşa, ca la o supapă de salvare, cel puţin, dacă în viaţa asta suferi atâta, poate printr-o purtare mai om... nu ştiu ce, poate se milostiveşte Dumnezeu de tine şi trăieşti pe lumea ailaltă mai bine, ceva în genu’ ăsta.

A fost vreo iarnă la Râmnicu Sărat care să vă marcheze mai... mai tare?

Păi...

Frigu’, în sensu’ ăsta mă gândesc.

Da.

Nu dădea suficientă căldură acolo.

Erea... când mă gândesc la Râmnicu Sărat era ca în Zarca Aiudului. Îţi da câte un pumn de cărbuni de-ăia şi nişte... vreo două surcele şi-ţi făceai în soba aia de tablă o bâjie de-asta, de cutare, adică celulele erau foarte răcoroase şi ia... şi vara, dar iarna aveau avantajul că nu bătea crivăţul în ele şi cu bâjia aia acolo de foc mai... da’ nu, în general sufereai cumplit. Dar... deci Râmnicu a fost caracterizat nu prin foametea care era ca-n toate puşcăriile, nu era ceva ieşit din comun. Comunu’ de-atunci, nu comunu’ de-acum. Da’ izolarea aceasta, care n-am io cum să ţi-o redau acuma, da’ închipuie-ţi aşa, că eşti obligat, într-un spaţiu d-ăla mic şi-n (neinteligibil) mobilieru’ ăla care l-am descris, să stai ani de zile şi să nu faci nimic, decât... şi cea mai mică abatere să fii lovit.

Cu ce vă ocupaţi o zi?

Treceam în revistă toate amintirile, tot ce... viaţa mea de până aci, toate poeziile pe care le ştiam, toţi prietenii pe care i-am avut, toate... astea, depănam trecutul şi încercam să mă proiectez în viitor: Bă, ce-ar trebui făcut? Cum ar fi? Şi-aşa şi-aşa... câte variante. E o poezie a lui Goga: Îmi cântă moartea la fereastră ca o vecernie-n surdină / Îmi cântă-ncet povestea noastră în joc de umbră şi lumină / Eu ascult în noaptea mută cum din adânc ea creşte mare / Şi-ntreaga-mi viaţă risipită la căpătâiul meu răsare / Şi când sub tâmpla mea fierbinte o lume-ntreagă reînvie / Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie. Deci eu am înţeles perfect, de-aceea mi-a şi rămas poezia, am înţeles perfect, el nu era în puşcărie, da’ totuşi avea sentimentul că se duce şi tot stai şi îţi vine-n minte şi ce-au fost, dar îţi vin în minte... exact fenomenul ăsta: Mă, în împrejurările cutare, dacă eu eram deştept, făceam cutare. Ooo... şi construieşti o lume întreagă; pe-ormă... pân-ajungi şi te-nfunzi şi iar cu alt fir şi-aşa mai departe. Asta a fost, dar asta duce la o oarecare scrânteală. Mi-a rămas până-n ziua de astăzi, simt nevoia să mă plimb pân’ celulă, ani de zile m-am plimbat în ăia 2 metri cutare, ca să... şi când te plimbi, gândeşti, îţi vin mai uşor gândurile. În... e, acesta-i un adevăr, când am ieşit d-acolo, nu eram zdravăn, nu eram om ca toţi oamenii, era complet... şi ca aspect fizic, arătam... mi-aduc aminte în duba... în vagonu’ care mă ducea, da’ care nu mai era dubă, eram escortat de gardian pă Bărăgan, când ăsta ieşea pe coridor să fumeze (neinteligibil) compartiment, vorbeau între ei, nici-un cuvânt către mine. Vedeam despre ce-i vorba, cum ai ieşit, asta fac toţi oamenii: Ce-i cu dumneata, dom’le, ce-arăţi în halul ăsta, dom’le, parc-ai ieşit din mormânt. Şi când le-am spus că cu ăsta... Vai ce... a-nceput, veneau... au dus vestea pe la alte compartimente, veneau ăia, se uitau... şi când am coborât, că de la Râmnic m-a dus întâi la Ploieşti, de la Ploieşti cu altă escortă pân’ la Brăila, de la Brăila cutare... escorte... şi la... când să cobor, pe coridorul ăla bagajul mi-l ducea gardianul, că eu nu puteam să-l duc... eram prăpădit, aşa. El... ăştia toţi au început să-mi bage în buzunar pâine, mere, ţigări, (râde) ştii? Ca ultimul cerşetor, ultimul muribund, cutare. Dar mi-a făcut plăcere, că simţeam o solidaritate omenească în toată chestia asta.

Cam câte kilograme aveaţi când aţi ieşit?

Da’ eu de un’ să ştiu, că m-am mai cântărit... asta conta mai puţin, dacă tot, conta dacă erai încă în sănătate. Am avut o bronşectazie care o acum şi acuma, da’ am dus-o până aicea, în principal… şi-aşa am avut… am făcut o operaţie de apendicită… când eram în Zarca Aiudului, în prima Zarcă a Aiudului, am ajuns să mă doară apendicele. Şi era printre alţii în celulă şi un doctor chirurg foarte bun, era asistent universitar de la Cluj, Măi, zice, tu faci criză de apendicită. Io, zice, apendicite am operat sute şi cutare. Da’ cu ce să fac aicea? Şi până la urmă a zis aşa: Dacă văd că ai ajuns în fază de criză, nu ştiu ce, că n-a... nu era asistenţă medicală în perioada aia în Zarca Aiudului, în ’49, nimic, nu venea nici dracu. Zice: Dacă văd că ajungi într-o situaţie d-asta, eu te operez aicea, dar greu să-ţi mai garantez... să-ţi garantez în condiţiile astea de-aici. A ascuţit coada de la lingură, cu aia ca să taie şi făcuse rost de nişte aţe de pe la prosop, cutare. Ceva aşa, primitiv. Eram speriat. N-am mai făcut criza, mi-a trecut. Când am ajuns la mină, am rămas ţuţ, că io credeam că ne duce la Canal. Aoleo, mină, ştiam ce înseamnă mină, nenorocire. Şi m-am scris pe listă şi am spus: Îs bolnav şi io nu pot să intru în mină şi nu cutare. Ăla m-a luat, securistul ăla, înjurături şi zice: Ia uite, ce-mi trimete mie pe toţi slăbănogii, nenorociţii aicea. În sfârşit, poveste lungă, şi am... chestia cu operaţia de apendicită. Şi pentru că mulţi, ca să scape de mină, începeau să plângă şi cereau operaţii, nu ştiu ce, că mă gândeam – dacă mă duce undeva, mă operează, îmi pierd urma, nu mă mai aduce înapoi, aicea. În... a făcut tabel noi, care necesităm operaţii. N-a venit nimeni. M-a mutat... ne-am mutat între timp la altă mină, la Nistru, după câteva luni, am stat puţin la (neinteligibil). Şi-acolo... într-o bună zi... spuneai că... în legătură cu ăia cu lista operaţiei, nu mai trebuieşte să... că nu ne trimite la operaţie, că vine doctorul la... aşa, aduce doctor deţinut şi-ăla, care să poa’ să... şi aduce utilaj şi operează în puşcărie. Şi era acolo doi doctori, da’ ştiam că nici unu’ nu-i do... nu-i chirurg. Unu erea de piele şi altu’ până la urmă nu era nici doctor, era numai student pân anul V, dar io sunt la doctor generalişti. Când a auzit chestia cu operaţia, ăsta, şmecher, s-a dus şi el la ăştia, la (neinteligibil): Dom’ne, eu sunt chirurg. Chirurg. Cum domn’e... Nu-i interesa. Şi aduce utilaj şi începe să facă operaţiuni în mină, în... aicea în lagăr de la Nistru. Prima... a reuşit, a făcut operaţie, da’ a durat vreo 2 ore. A doua a fost niţel mai reuşită şi-a durat mai puţin, a treia l-a tăiat, n-a găsit nu ştiu ce, l-a cusut la loc şi i-a spus... doctor se vorbea la (neinteligibil): Bă, e nasolie la ăsta, la Bucur, că acolo-i nasolie, e ceva. Da’ ai impresia că îi cancer, ceva, şi de-aia nu l-am operat. Da’ de fapt nu-l găsise, nu găsise apendicele. Şi-al patrulea l-a luat pe Sorin Botez, ăsta care-i de la liberali, care e... a fost ministru când cu Convenţia Democrată şi cu care eram la mina asta. Şi ăsta, cum încerca să-l taie, cum leşina. Şi iar nu l-a mai putut... şi-au... şi eu eram al cincilea pe listă şi dom’le, au venit nişte prieteni la mine: Mă, nu te da, mă, pe mâna... ăştia-s ageamii. La ora aia nu ştiam că ăsta nu-i doctor... cum spunea el că-i doctor, cutare. Alţii: Fugi, bă, ce, ţi-i frică, ce dracu’? Dacă nu, zice că nu poate că e complicat, te coasă la loc, nu e... ce să facă. Dom’le, tot aşa, până la urmă am acceptat ideea, am acceptat, da’ era să mă coste viaţa. Pentru că întâi mi-a făcut injecţia aia în spate... cum a făcut-o, n-a prins, a dat pe-alături, nimic. Şi mi-a făcut pe urmă injecţia aicea, să... amortizare locală. A tăiat prima dată, era ceva amortizat. Prima dată... şi-a rezistat aşa, să zic, vreo juma’ de oră... n-a găsit, că, na, nu ştia el. A tăiat în sus, a tăiat în jos, a tăiat... mi-a tăiat toată burta, m-a ţinut ore întregi, era... ăsta, şeful, directorul coloniei s-e interesa de formalităţile de înmormântare, mi-a spus gardianul, a crezut că m-a curăţat, dom’le, a fost ceva de groază. Cu asta i-a interzis-o şi atunci s-a descoperit că era student în anul V, generalităţi, deci nu operase în viaţa lui. Şi-acu’ am semnale pe burtă, de-aici aici, pă sus. Când s-a... băi ce chinu’ după lume. Îi zic: Închide şi lasă, închide, nimic. Nimic, nu mai... Că el făcuse şi tâmpenia... pentru că oarecum se compromisese, că ultimele două nu-i mai reuşise, a vrut cu mine să aibă un succes, să opereze într-o duminică în care nu lucram, să fie martori. Şi la geamul ăsta de la camera unde se lucra, pă geam se putea privi ’năuntru şi veneau asistenţi, toţi ăştia să-l vadă pă doctoru’ Moisiu, îl chema, mare maestru. Pfai de mine, ce-a fost aia...

Moisiu şi mai cum?

Hm?

Moisiu şi mai cum?

Mitică.

Dumitru?

Dumitru, da.

Revenind un pic la Râmnicu Sărat, vă aduceţi aminte vreun nume de gardian sau nu-i ştiaţi?

Nu ştiam niciunul. Pă Vişinescu l-am aflat, nu mai ştiu ce... restu’...

Cam câţi erau aşa, din ce vă aduceţi aminte, văzându-i că se perindă pe-acolo?

Păi... erea şi-un doctor care-a venit, avea şi un sanitar care mai făcea câte-o injecţie, nu ştiu cum îi chema. Ăăă... gardieni, ei or fi fost, că s-au rotit, în 6 ani s-au schimbat, aşa, vreo 10 figuri, 10-12, aşa ceva. Pentru că nici noi nu eram mulţi. Ei erau 1-2 pă tură, atâta tot. 1 la etaj şi 1 jos. Mai era – l-am uitat – de Vasile Luca, care mai era la etaj.

Cum vi se adresau? Când o făceau, evident...

Nouă? Bă, tu, şi aşa. Diaconescu, treci încolo! Iar noi le ziceam lor Domnule. Mi-aduc aminte când era... am venit în ’64, prin Bărăgan a venit delegaţi d-ăştia de la Ministerul de Interne, nu ştiu ce, ne-a zis tovarăşe, ei – nouă. Şi noi putem să le spunem tovarăşe, cutare. Vai de mine eu cu domnule, cutare, aşa. Erea... promovasem acuma în rândul oamenilor, aveam voie să zicem tovarăşe. Era titlu de nobleţe. Da’ cât e ceasu’? Du-te-acasă, cât am stat? Te-am ţinut...

[...]

...din puşcărie atâtea, care îmi îndulcea viaţa, ca să zic aşa. Dar care poate să... schimbe, să dea o imagine mai nepotrivită, în loc să priveşti ca o tragedie, mai apare şi-o glumă în mijlocul tragediei. Sub acest raport, nu e indicat... Asta-i felul meu de-a fi.

[...]

... era dichisul, să zic aşa. Te duceai la aer şi sub supraveghere...

Erau prepeleacele în curţile interioare?

Erau... cum am făcut noi aicea... deci astea erau cele două curţi şi aicea era prepelacu’ care era... că pe-aicea erau ziduri...

Da.

Şi din zidul ăsta era prepeleac aicea şi prepeleac aicea. Şi noi nu vedeam din curtea asta decât geamurile de la celulele de-aicea şi-ncoa’ era un... ca aproape de ziduri. Nu mai ştiu. Şi era aicea un prepeleac. Şi-acea la fel.

Şi-n partea cealaltă nu erau? Numa’ în două locuri (neinteligibil) erau prepeleacele?

Nu, numai atâta: unu’ aicea, unu’...

Da, pe curţi.

E... un deţinut şi-un paznic. Ce poţi să faci, că erai încadrat numai de ziduri şi de-astea. El nu râdea în cap, că noi aicea, unde erau cele 8 geamuri... 8 parcă erau, 16... 3... da, 8 geamuri, în care se făcea acest contact auditiv între el, care se plimba, şi cei 8 de-aicea şi 8 de sus, de la etaj. Şi mai era câteodată noi, da’ aicea ne plimbam aicea, era aicea... aicea trecea prin această încrucişare cu atât mai mult această uniformizare a ştirilor. Deci s-a putut realiza în mormântul ăsta, în grota asta aşa cutare, cu toate măsurile astea draconice, că ei erau cam cât noi, câţi... atâţia erau şi gardienii, cu toate astea s-a putut realiza acest contact, această convieţuire, cum v-am spus, ne-am şi spovedit, am aflat de Mihalache, i-am strigat, el a... uite, io acuma pot povestii atâtea despre el, această prelungire a existenţei lui datorită acestei... În toate împrejurările nu trebuie să te laşi aşa, să zici... să lupţi, să lupţi până ultima... găseşti o cale de ieşire din toată asta. Fără să provoci mult, pentru că... Jenică Arnăutu... noi avusesem experienţa cu greva la mină şi nu... şi pe-ormă ne-a adus pedepsiţi la puşcărie, v-am spus, ne-a ţinut 6 luni de zile în lanţurile alea, fără foc, fără... fără nimic. Pe-ormă am avut... dar ea a fost totuşi o reuşită, că după plecarea noastră condiţiile de la mină s-au îmbunătăţit, se făcuse o evadare la mină; când se evadează, aşa era în teoria lor, că venea represaliile, da’ represaliile erea pentru noi, care rămăsesem. P-ăia 3 care-au plănuit, pe-ăia, pe unu’ l-a împuşcat, i-a prins pe doi, i-au băgat cu condamnări mai mari la puşcărie. Pă primu’ au zis că-i şef, că era ofiţer de felul lui. Nu mai ştiu... Trică parcă.

Trică?

Îl am scris în carte. Era... cam... ba mai tânăr decât mine era... din Armata Regală şi era spirit. Pe-ormă greva de la Aiud, când... aia când spuneam că 700 de oameni, care iar, după noi, a fost o reuşită. Mi-aduc aminte, un colonel, cât eram în grevă tot venea colonei chestii din Ministerul de Interne şi ce-i cu noi. Un colonel, figură de ţigan de-ăla, gras aşa: Ce vrei, mă? (neinteligibil) Dom’le, condiţiile cutare, să nea drepturile noastre, cutare. Da? O să vă dăm nişte drepturi, că n-o să le puteţi duce. Vezi tu. Cam aşa a făcut. Şi urmare după greva asta, la o lună de zile, a urmat episodul ăsta la Râmnicu Sărat. Şi la Râmnicu Sărat după vreo juma’ de an, un an, mai ştiu io ce... Jenică Arnăutu, care era şi ăla mai tânăr decât mine, şi io eram tânăr pe vremea aia, ne-anunţă prin Morse, prin asta, c-a intrat în grevă. A intrat în grevă şi i-am transmis chiar în felul acesta, în câteva zile, nu ştiu ce: La Aiud am avut 700 de inşi în grevă şi băteam în obloane şi-auzea lumea pe stradă, deci aveam un element de presiune asupra lor, mijloace. Aicea nici nu ştie lumea că există o închisoare în Râmnicu Sărat, nici nu ştie că suntem aici. Morţi, murim cu toţii şi nimic nu se ştie. Faci această reacţie când ai o bază, ai pe ce, o speranţă, te sprijini pe ceva, aşa, în prostie... n-a vrut să cedeze deloc. Cerea să-l trimeată la spital, că e bolnav şi nu mai poate. Şi-a stat cu... sistemu’ cu greva, şi noi cu ăia, am stat şi eu douăzeci şi două, trei de zile în greva foamei... se întâmplă în felul următor: apă... îţi lasă, mai puteai bea apă, da’ nu-ţi ajunge... după ce declari greva foamei, vine să faci o declaraţie scrisă că e greva foamei şi după încă o zi, vin şi începe alimentarea cu forţa, artificial. Îţi bagă un furtun şi-ţi toarnă pă furtunul ăla pân’ gură direct în stomac o căniţă de vreo 150... un produs tare, care să te ţină în viaţa aşa, un amestec cu diverse chestii... nu-ţi potoleşte foamea sau cutare, da’ ca să poţi să supravieţuieşti. Şi unii se opune, dacă te opui, îţi deschide gura cu forţa şi-ţi bagă o mască, ca să ţii gura deschisă, îţi rupe dinţii, buzele si-aşa că stăteai liniştit, lăsai să-ţi bage furtunul ăla, să-şi facă datoria şi aşa a stat bietul Jenică Arnăutu v’o 3 luni de zile a dus-o. Până când, într-o bună zi, ne anunţă vecinul lui, prin Morse: Jenică a câştigat! Îl duce la spital! Aşa ceva. A venit la el o comisie, o de-aia, a văzut în ce hal era, da’... şi i-a spus că o să-l trimită la spital, cam aşa ceva. Dar în realitate nu era... ei făceau raport, până venea duba, până... mai dura zile întregi. Şi au venit aici speriaţi, că l-a văzut, că intrase în faza asta de nu mai... şi a doua zi (neinteligibil) a murit. Am aflat c-a murit.

[...]      

De Vasile Luca ce... ce ne-aţi putea spune şi perioada în care el a stat acolo?

Vasile Luca? Lucaci, Luca.

Luca, Luca.

Luca, da. El, la pod acolo, am mai văzut că pe lângă dublurile astea, celulele astea 8 şi... p-o parte, 8 pe alta şi la etaj 8...

...aşa...

...mai sunt la etaj vreo 3 celule...

...în capăt.

...în capăt. Acolo, într-una din ele era el, în a doua îi amenajase un atelier de tâmplărie şi din când... şi-l scotea, ca să... el fusese tâmplar de profesie şi acolo îşi făcea de lucru, făcea... repara v-o uşă ceva, aşa, ca să-i treacă, să omoare timpu’, i-a făcut această concesie. Deci, io nu l-am văzut niciodată, l-au văzut alţii prin crăpături şi... că aici aveam avantajul, noi cu această legătură între noi, câţi... aşa, ne transmiteam... altminterea, eu c... nici de Mihalache n-aş fi ştiut, dacă nu reuşeam să aflu de la Ilie Lazăr, care venise cu el şi ştiau d-atuncea că erau mai multe posibilităţi dă legături. Deci... îi... multe... eu n-am, n-am ce povesti, că fiecare... am stat fiecare în câte-un mormânt aparte şi mai când în câteva împrejurări a făcut să... mai iei cu un contact cu ei sau cutare... da’ umpli 6 ani din viaţă cu câteva vorbe, asta-i nimic... şi când am ieşit în libertate, în libertatea asta, din regimul comunist, după ce-am venit din lagăr, ne-a căutat tatăl lui Jenică Arnăutu, un bucovinean solid, mi-a făcut impresie foarte bună, ce ştim despre băiatul lui? Atunci ştiam multe, acuma nu mai pot să reconstitui, au trecut anii, a trecut 50-60 de ani. Şi i-am spus, când cum a murit, în ce zi, cutare – ştiam atuncea când a murit. Şi el s-a dus imediat la Râmnicu Sărat, la primărie şi l-a găsit în registrul stării civile mort în ziua cutare. O adresă, un nume aiurea şi anunţat un nume, cel care a anunţat decesul. Şi a înţeles tot de la ăia, că ăştia care-i acolo sunt în cimitiru’ municipiului nu ştiu ce cutare. S-a dus acolo la cimitir şi i-a spus nume, cutare, sunt nu ştiu ce, şi oamenii cumsecade, zice: Dom’ne, hai să-ţi arăt. Şi l-a dus la un colţ al cimitirului şi: Uite, ce vezi dumneata aicea sunt mormintele ăstora care-au murit în puşcărie, da’ noi nu ştim cine-s acolo. Într-o bună zi venea de la Securitate, se spunea: Mâine, la noapte, vom veni să îngropăm şi da ordinu’ să se sape o groapă. Când venea dimineaţa, ei veneau, îngropau, era chiar de formă făcut aşa şi atuncea el... faptul că i se confirmase că-i îngropat acolo, cutare, a făcut cerere la Securitate să ceară să i-l dea, să-şi ia coşciugul, cutare. Ce să-i dea coşciugul, l-a luat în anchetă, l-a dat afară pe ăla de la primărie care i-a pus la dispoziţie, l-a dat afară pe ăsta de la cimitir care i-a spus cutare... mai mult... pân’ la urmă pă Mihalache... oficial, să zic aşa, l-au scos de acolo. Când Niculina Mihalache, care şi ea a fost arestată, nu ştiu ce, mă punea să-i povestesc, am găsit-o aicea, bolnavă de TBC osos la spitalul ăla de la Foişorul de Foc, în sfârşit, a mutat-o la geriatrie şi-a făcut memorii şi ea să-i dea voie întâi să se ducă în casa ei, de la Dobreşti, unde se băgase dispensaru’ acolo, să moară în casa ei cerea şi să-i dea voie să aducă osemintele lui Ionică, lu’ Ionică Mihalache, să le îngroape în cimitiru’... în cavou’ familiei, acolo. N-a... v’o 2 ani de zile n-a dat răspuns, nimic, prin ’70, cam aşa ceva, i-aprobă. Îi aprobă şi îi cere să-i dea un delegat care... căruia să i se predea cutia cu osemintele şi să... îi aprobă să ducă în casa ei, de la Dobreşti, urmând ca ăia de-acolo de la dispensar să aibă grijă de ea, să-i amenajeze o cameră, mai ştiu eu. Ea a numit pe Popescu-Mehedinţi, care fusese secretaru’ lu’ Mihalache şi el era fin şi el, l-a indicat pă Popescu-Mehedinţi, că era oficial secretarul lui Mihalache, ca să meargă să facă asta. Popescu a venit la mine: Bă, am strâns bani, am dat, am cumpărat coşciug, cutare, băi, fii atent acolo, zice, când te duci, pentru că să vezi, bă, să ne dea alte oseminte, din ce groapă l-a scos, toate elementele care le poţi... nu ştiu ce. Când s-a dus acolo, la poarta cimitirului, aştepta Securitatea cu o lădiţă, cică: Aici îi Mihalache. Ce să...? Acoperită, închisă, nu ştiu ce, ce să mai facă? A luat-o şi-am venit cu... şi-am venit la Dobreşti, am făcut înmormântarea, a venit vreo sută de oameni, mai mult şi de la Bucureşti a fost o maşină, io cu câţiva, era şi Popescu-Mehedinţi – a venit cu ăia, cu Securitatea şi după ce am îngropat osemintele alea aşa, cu titlu’ că ar fi ale lu’ Mihalache, am făcut la masă, la... pe urmă la... şi la casa lu’ Mihalache, Niculina Mihalache a făcut o mică... pomană, d-asta. Şi la un moment dat ea, Niculina: Măi, fine ­– îi zicea lu’ Popescu-Mehedinţi „fine”, era fin – eşti dumneata sigur că astea or fi osemintele lu’ Ionică? Şi Popescu zice: Naşa, când am văzut io pe tigva, capul, un smoc de păr castaniu, aşa cum îl avea naşul, am fost sigur că ăsta-i naşul cutare. Bine, mă, bine. Şi bine a făcut c-a zis aşa, că i-a lăsat impresia că...

A murit împăcată...

...în fond ce contează că stă colo sau colo, iar amintirea lui este aceea că indiferent unde era şi cutare... dar pentru liniştea ei sufletească – a murit şi ea curând dup-aceea. Io care-l... Popescu-Mehedinţi nu-l mai văzuse pe Mihalache de când era cu părul castaniu, io-l văzusem şi la... când acuma după 10 ani era alb ca varu’ şi prăpădit, păru’ ăla castaniu, minunat, care-l avea Mihalache, aşa e, e adevărat, avea un păr castaniu, frumos aşa şi când... ne-a arestat, da’...

Vă mulţumim mult.

Da.

Transcrierea şi tehnoredactarea

Alin Mureşan

iunie 2007

Verificarea Andrei Lascu

© Všechna práva vycházejí z práv projektu: Prison Experiences in Communist Romania